“De ce nu au cucerit otomanii Ţările Române?” în opinia lui Mihai Maxim

Întrebarea aceasta a existat permanent în minţile istoricilor români şi continuă să existe, atâta timp cât răspunsul nu e definitiv. Dintre cei preocupaţi în mod special de relaţiile româno-otomane, osmanistul Mihai Maxim s-a ocupat intens de această problemă, pe care a  tratat-o în numeroase articole de specialitate, precum şi în volumul intitulat “Ţările Române şi Înalta Poartă (Cadrul juridic al relaţiilor româno-otomane în Evul Mediu)” (Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993). În acest volum, autorul prezintă cititorilor o listă bogată de cauze sau factori care “numai luaţi în bloc, ne pot explica de ce otomanii n-au cucerit ţările române”. Printre motivele invocate se numără: solidaritatea internă (p. 114) datorată centralizării, solidaritatea “celor trei ţări româneşti surori” (p.116), specificul organizării militare a Ţărilor Române (p. 117-120), “diplomaţia activă, suplă, de echilibru, între laturile triunghiului de forţe agresive înconjurătoare” (p. 120), “teama Porţii de complicaţii ulterioare” (p. 122). De asemenea, profesorul Mihai Maxim reconsideră tezele lansate de P.P. Panaitescu (p.126), predecesorul său în acest domeniu, teze care enunţă faptul că Ţările Române nu se aflau pe principala rută de expansiune a Imperiului Otoman, precum şi “rentabilitatea regimului indirect de dominaţie, prin intermediul unei administraţii româneşti”. Ambele sunt rediscutate şi nuanţate de către autor.

Ceea ce mi-a născut întrebări şi îndoieli a fost grupul de factori referitori la capacitatea românilor de a rezista în faţa otomanilor. O inerţie naţionalistă pare să-l conducă pe autor, până la a se folosi de date culese din “Istoria militară a poporului român” (Bucureşti, Editura Militară, 1984-1989), o lucrare în 6 volume, printre coordonatorii căreia se află şi Ilie Ceauşescu (!). La fel ca problema obsedantă a continuităţii românilor, această problemă a cuceririi Ţărilor Române rămâne încă nerezolvată pe deplin. Poate “interogarea” părţii adverse, a otomanilor, ar clarifica mai bine lucrurile. Lucrarea lui Mihai Maxim are o contribuţie importantă, însă oricine cred că e de acord cu reevaluarea şi dinamica istoriografică.

“Descrierea Egiptului” (1809)

Description de l’Égypte, ou Recueil des observations et des recherches qui ont été faites en Égypte pendant l’expédition de l’armée française este o lucrare amplă întocmită pe baza materialelor strânse de echipa numeroasă de savanţi (cca 160) ce l-a însoţit pe Napoleon Bonaparte în expediţia sa din Egipt, în timpul anilor 1798-1801. O veritabilă comoară de imagini (peste 3000), într-un format de 100 cm x 81 cm, cuprinzând gravuri cu vestigiile Egiptului Antic, până la cele mai mici detalii (inclusiv inscripţii), şi panorame ale Egiptului de la începutul secolului al XIX-lea, cu desene care surprind atât arhitectura, cât şi elementele etnografice şi culturale ale lumii arabe. Curiozitatea merge până la reprezentarea faunei, vegetaţiei şi rocilor din locurile văzute pentru prima oară de cei mai mulţi dintre savanţi.

Lucrarea aceasta oferă un foarte fidel instrumentar pentru cercetarea istorică, dar ea este, înainte de toate, o operă de artă demnă de admirat de către orice privitor. Un exemplar al acesteia îl puteţi vedea expus la Biblioteca Teleky din Târgu-Mureş (posibil să existe un exemplar şi la Biblioteca Academiei Române). Editura Taschen a publicat o ediţie completă superbă, într-un format mic, ce-i drept, dar cu imaginile de bună calitate (peste 1000 de pagini, la un preţ de 80 ron) (atenţie, mai există şi o ediţie fragmentară).

Nicolas Bouvier - “Rostul lumii” sau exerciţiu de orientalism

Cartea elveţianului Nicolas Bouvier, apărută în traducere românească la editura Humanitas în 2007, este - aşa cum spune şi subtitlul - jurnalul unei călătorii care s-a întins pe teritoriile memorabilului Imperiu Persan în decursul unui an şi jumătate (iunie 1953 - decembrie 1954). Locurile demne de menţionat prin care au trecut cei doi - autorul şi prietenul lui, Thierry Vernet - cu ajutorul unui automobil Fiat sunt colorate în tonuri diverse: Istanbul, Ankara, Erzerum, Tabriz, Teheran, Persepolis, Kerman, Quetta, Kabul, relatarea încheindu-se cu trecerea lui Nicolas în India, unde un nou capitol al călătoriei se deschide. Scriitorul-călător decorează şirul de evenimente cu observaţii asupra culturilor întâlnite în cale, dovedind o deschidere şi o capacitate de transmitere a imaginilor extraordinare, venite din partea unui european cucerit de est. Curiozitate şi aventură la pachet.

[...viitura luase podul peste Kizil Uzen. Nu se putea trece nicicum...]
Malurile erau deja pline de caravane şi turme. Apoi un trib de karaci care coborau spre sud şi-au instalat micile lor fierării şi au început să meşterească pentru camionagiii care nu puteau, fireşte, să-şi părăsească încărcăturile. Şoferii care lucrau pe cont propriu au început să-şi vândă marfa pe loc, s-o schimbe pe legume cu ţăranii din vecinătate. După o săptămână, la fiecare capăt al podului se formase un oraş: corturi, mii de animale care behăiau, mugeau, răgeau, fumuri, orătănii, barăci din frunze şi scânduri adăpostind mai multe ceainării, familii ce-şi închiriau locul sub coviltirul camioanelor goale, partide furtunoase de table, câţiva dervişi care exorcizau bolnavi, fără a-i socoti pe cerşetorii şi prostituatele care năvăliseră să profite de ocazie. O brambureală admirabilă…şi începea să dea colţul ierbii. Nu mai lipsea decât moscheea. Viaţa, ce vreţi!
[Nicolas Bouvier, Rostul lumii, Bucureşti, Humanitas, 2007, p. 174-175]