Discuţie asupra obiectivelor şi acţiunilor lui Tudor Vladimirescu

         Revoluţia din 1821 a marcat începutul unei noi schimbări în procesul de modernizare a Principatelor Române, proces care îşi găseşte originea în ultimul sfert al secolului al XVIII-lea, pe fondul confruntărilor militare ale celor trei puteri care îşi dispută teritorii ale spaţiului românesc, aceste puteri fiind: Imperiul Otoman, Imperiul Rus şi Imperiul Habsburgic (din 1804 va adopta denumirea de Imperiu Austriac).

            Figura emblematică a Revoluţiei de la 1821 a fost Tudor Vladimirescu, sluger în Oltenia, posesor al unei averi importante şi deţinător al calităţii de sudit, beneficiind astfel de protecţia Imperiului Rus, drept răsplată pentru participarea sa ca porucic (locotenent) la războiul ruso-turc din 1806-1812, de partea armatei ruse. Tudor Vladimirescu va conduce întreaga răscoală, fiind totodată cel care va duce tratative cu boierii Ţării Româneşti, precum şi cu reprezentanţii societăţii Eteria. O dată cu moartea acestuia, în luna mai a anului 1821, Revoluţia românească va lua sfărşit, rămânând astfel neconsumată.

           

Şirul evenimentelor care au avut loc pe durata Revoluţiei, între ianuarie şi mai 1821, a fost intens şi ambiguu, o interpretare clară a acţiunilor fiind greu de efectuat şi din pricina multitudinii de persoane implicate, cu origini şi interese divergente sau prea puţin dezvăluite. La mijlocul lunii ianuarie, domnitorul Ţării Româneşti, Alexandru Suţu, bătrân şi bolnav, constituie un Comitet de ocârmuire, alcătuit din mitropolitul Dionisie Lupu şi mai mulţi boieri (Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica, Barbu Văcărescu, Grigore Filipescu etc.). În aceeaşi zi – 15 ianuarie -, Tudor, aflat în Bucureşti, încheie acorduri cu marii boieri (printr-un „act de încredinţare”, devenind astfel subordonatul lor) şi cu eteriştii Iordache Olimpiotul şi Ioan Farmache. Peste trei zile, el va pleca din Bucureşti spre Oltenia, alături de Dimitrie Macedonski, aghiotantul său trimis de către boieri. La 21 ianuarie este arestat ispravnicul judeţului Gorj, Dinicu Oteteleşanu, iar la 23 ianuarie, Tudor Vladimirescu emite proclamaţia „de la Padeş”, prin care face apel de luptă „cătră tot norodul omenesc din Bucureşti şi din celelalte oraşe şi sate ale Ţării Rumâneşti”. Este redactat şi trimis, de asemenea, un arz adresat Înaltei Porţi, prin care Tudor îşi clarifică poziţia faţă de puterea suzerană. La 30 ianuarie Divanul ţării porunceşte slugerului să înceteze răscoala şi trimite un arz către Poartă. În ziua următoare moare domnitorul Alexandru Suţu. Vladimirescu continuă răscoala, demonstrând acest fapt prin scrisoarea din 4 februarie adresată Divanului. În consecinţă, Divanul îl trimite pe marele vornic Constantin Samurcaş în Oltenia pentru a potoli răscoala. La mijlocul lunii februarie este emis un nou act, cunoscut sub numele de „Cererile norodului rumânesc”, un document programatic în 20 de puncte alcătuit de Tudor Vladimirescu. În următoarele zile, conducătorul Eteriei, Alexandru Ipsilanti, trece Prutul în Moldova şi, cu ajutorul domnitorului principatului moldovean, Mihail Suţu, ajunge în luna martie la graniţa  Moldovei cu Ţara Românească, urmărind să ajungă la Bucureşti. Între timp, Tudor Vladimirescu avansează cu armata sa până la marginea Bucureştiului, în timp ce boierii Grigore Brâncoveanu, Iordache Filipescu, Grigore Filipescu, Constantin Samurcaş şi consulul rus Alexandru Pini fug la Braşov, iar caimacanii sosiţi la 24 februarie se retrag la Giurgiu. Din tabăra sa de lângă Bucureşti, Tudor Vladimirescu emite o serie de proclamaţii („Proclamaţia de la Bolintin”, datată pe 16 martie; proclamaţia din 20 martie) şi încheie un acord cu Divanul Ţării Româneşti, consfiinţit de un jurământ reciproc, pe 23 martie. Alexandru Ipsilanti ajunge cu trupele sale lângă Bucureşti la sfârşitul lunii martie, avându-se în vedere o întâlnire între cei doi conducători revoluţionari, întrevedere concretizată pe 6 aprilie, în urma căreia este împărţită administraţia ţării prin distribuirea judeţelor din nordul Munteniei lui Ipsilanti şi a judeţelor de câmpie, precum şi a Olteniei, către Tudor Vladimirescu. Ipsilanti se retrage la Târgovişte, având tot mai mulţi aderenţi din rândul boierimii şi clerului. Dintre aceştia, sunt sechestraţi în Bucureşti de către Tudor: mitropolitul Dionisie Lupu, Al. Filipescu, Iordache Slătineanu, urmând să fie eliberaţi la 14 mai şi trimişi la Târgovişte.  În următoarea zi, armata lui Tudor se retrage către mănăstirile fortificate din nordul Olteniei. Intervenţia armată a Porţii ameninţa capitala Ţării Româneşti. Pe drumul de întoarcere, la Goleşti, conducătorul revoluţiei se întâlneşte cu Iordache Olimpiotul (18 mai), care îl va aresta pe 21 mai. Adus în faţa lui Alexandru Ipsilanti, Tudor Vladimirescu este judecat şi condamnat la moarte, fiind executat pe 27 mai.

           

            Ce s-a ascuns însă în spatele faptelor? Interpretările sunt multiple, date de comportamentul conjunctural al lui Tudor Vladimirescu. S-au născut multe întrebări, nici până în prezent lămurite. Ambiguitatea faptelor lasă mai mult loc presupunerilor decât certitudinilor. Vom urmări să clarificăm caracterul răscoalei, obiectivele şi slăbiciunile lui Tudor Vladimirescu.

            Revoluţia a fost pregătită din timp, cu minuţiozitate. Tudor Vladimirescu îşi asigură sprijinul boierilor Grigore Ghica, Grigore Brâncoveanu şi Barbu Văcărescu şi ajutorul Eteriei prin Iordache Olimpiotul si Ioan Farmache. Totuşi, Tudor nu deţine independenţa acţiunilor sale, din moment ce el este delegat de boieri „să rădici norodul cu arme şi să urmezi precum eşti povăţuit” (ceea ce arată o oarecare subordonare), iar înţelegerea eteristă îl obligă „să lucreze de comun acord şi unitar, după cum o cere datoria pe care ne-o impune acordul de faţă.” Boierii cresc controlul şi prin numirea aghiotantului Dimitrie Macedonski, care urma să vegheze asupra acţiunilor întreprinse de Tudor.

Prin întelegerea semnată cu eteriştii, slugerul Tudor se angaja să lupte pentru eliberarea „de sub jugul apăsător al barbarilor” şi să ridice „semnul biruitor al crucii izbăvitoare” şi era autorizat „să se prefacă a provoca dezordini, a stârni complicaţii interne şi externe şi a se folosi de toată viclenia, care poate duce la atingerea scopului nostru comun.” Evident, avem de-a face cu obiective de eliberare naţională, specifice Eteriei, dar care este poziţia lui Tudor faţă de Ţara Românească condusă de grecii fanarioţi? Nemulţumirile menţionate în proclamaţia „de la Padeş” sunt îndreptate „către  căpeteniile noastre, zic, atât cele bisăriceşti, cât şi cele politiceşti”, fiind lansat apelul către populaţie să reacţioneze în faţa abuzurilor. Sunt criticaţi astfel reprezentanţii unui sistem defectuos impus de Poartă, cel fanariot, nu însă sistemul însuşi, deoarece o astfel de critică, prea riscantă,  ar fi vizat direct puterea otomană, faţă de care Tudor îşi clarifică poziţia prin arzmahzarul din 23 ianuarie. Într-o manieră diplomatică, documentul vorbeşte despre „cumplitele patimi ce le suferim din pricina unirii pământenilor boieri cu cei du pe vremi trimişi domni şi otcârmuitori acestui norod”, situând astfel potentaţii din Ţara Românească între mulţimea care cade victimă abuzurilor acestora şi bunul împărat, „Veichilul lui Dumnezău, prea puternicul nostru împărat,” care „voeşte ca noi, ca nişte credincioşi ai lui, să trăim bine. Dar nu ne lasă răul, ce ni-l pun peste cap căpeteniile noastre!”. Mişcarea lui Tudor e transparentă în faţa turcilor, dovadă fiind cuvintele „arădicarea noastră nu este pentru altcevaşi nici într-un chip, decât numai asupra boierilor care ne-au mâncat dreptăţile noastre cu care ne-au miluit pe prea puternica împărăţie”.

Caracterul social care a fost atribuit răscoalei de către istorici este simplist totuşi. Ne confruntăm cu un complex de probleme, cu o întreagă societate defectuoasă, deci cu un sistem care trebuie înlocuit, în viziunea lui Tudor Vladimirescu. Defectele acestui sistem sunt ilustrate foarte clar şi detaliat în documentul numit „Cererile norodului rumânesc”, fiind stipulate idei de reformă de ordin fiscal (desfiinţarea vămilor interne, diminuarea numărului de taxe, anularea măsurilor fiscale ale domnitorului Alexandru Suţu), administrativ (restrângerea numărului boierilor greci, ocuparea funcţiilor pe baza meritelor, alegerea unui nou mitropolit de către popor), militar (armata naţională), economic (fixarea preţurilor maximale la produsele de bază), juridic (reducerea numărului de judecători şi a taxelor de judecată). Ultimele domnii se filtrează, dorindu-se revenirea la aspectele pozitive ale fiecăreia, ceea ce dă mişcării un caracter retrograd („Prăvilniceasca Condică a domnului Caragea să lipsească cu totu, nefiind făcută cu voinţa a tot norodul; iar a domnului Ipsilant să rămâie bună şi să să urmeze”).

Totodată, răscoala nu se construieşte pe baza luptei de clasă dintre boieri şi ţărani. Tudor Vladimirescu foloseşte ţărănimea pe post de masă de manevră, adevăratul sprijin solicitându-l de la boieri şi de la panduri. În proclamaţia de la Padeş, se menţionează cum „să să aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sînt ai noştri şi cu noi dimpreună vor lucrea binele, ca să le fie şi lor bine, precum ne sunt făgăduiţi!”. Tot el va fi cel care îi va executa pe jefuitorii boierilor refugiaţi la Beneşti. Boierii deţin puterea legitimă, iar acordul lor privind revoluţia lui Tudor tranferă legitimitate acestuia. Măsurile Comitetului oblăduitor împotriva acţiunilor căpitanului de panduri sunt evazive şi menite să „adoarmă vigilenţa Porţii”. Am putea merge mai departe cu faptul că boierii au acţionat din umbră, făcându-l astfel pe Tudor Vladimirescu unic responsabil al răscoalei.

Situaţia se complică în momentul în care armata eteristă a lui Alexandru Ipsilanti îşi face apariţia la hotarele Ţării Româneşti. Confruntarea dintre cei doi revoluţionari se situează la nivelul intereselor. Dacă Alexandru Ipsilanti doreşte independenţa grecilor în faţă puterii otomane, sperând la o mişcare de anvergură multinaţională, deci o luptă antiotomană, Tudor Vladimirescu se limitează la dorinţa de a schimba sistemul fanariot, deci la o luptă antifanariotă, nuanţată totodată. În aceste condiţii, apare o rivalitate între cele două tabere, însoţită de tensiuni şi concretizată prin lupta pentru putere. Astfel, Tudor încearcă să-şi atragă cât mai mulţi susţinători de partea sa: emite proclamaţii către populaţia Bucureştiului (agravarea circumstanţelor duce la un mesaj radical: „Căci oricare va fi la un glas şi întru unire cu creştinescul norod, ce este pornit numai pentru dreptate, acela se va numi patriot. Iar vericare se va împotrivi binelui obştesc, acela ca un vrăjmaş se va socoti!”)  şi către populaţia întregii Ţări Româneşti („câţi sunteţi vrednici de a purta arme împotriva vrăjmaşului dreptăţilor ţării, veniţi la mine”; „iar câţi nu sînteţi născuţi pentru această meserie, împliniţi-vă datoriile cu toată supunerea ce să cuvine să daţi cătră dumnealor boierii ispravnicii ai judeţelor”), ocupă Bucureştiul şi îşi arogă atributele domniei prin portul potcapului cu fund alb, în cele din urmă făcând schimb de jurăminte cu boierii rămaşi în Bucureşti, pe un ton marţial, dar căutând să-i menajeze. Pericolul reprezentat de eteriştii indisciplinaţi şi dedaţi la jafuri dă revoluţiei o tentă naţională, împotriva Eteriei. Tudor Vladimirescu, simţind că este abandonat, face gesturi disperate, cum ar fi închiderea unor boieri în mânăstirile din Bucureşti pentru a nu fugi la Braşov sau la Târgovişte, unde îşi aşezase Ipsilanti cartierul general. Faptul că ducea o corespondenţă cu autorităţile otomane va fi văzut de eterişti ca un act de trădare şi ca atare va conduce la execuţia căpitanului de panduri de către conducătorii Eteriei. Totuşi, acuzaţia de trădare e discutabilă, din moment ce Tudor Vladimirescu nu putea fi decât un asociat al mişcării greceşti, nu un membru al Eteriei. Circumstanţele au fost nefavorabile, căci nimeni nu a intervenit pentru a-l salva.

Nu putem ignora faptul că Tudor Vladimirescu şi-ar fi pus speranţele în sincronizarea acţiunii sale cu cea a lui Ipsilanti, creându-se astfel o forţă de presiune mai mare asupra Imperiului Otoman, mai ales că era încredinţat de susţinerea Eteriei de către Imperiul Rus (în cele din urmă dezavuată de către ţar).

Revoluţia din 1821 din Ţara Românească a arătat mai mult decât oricând până atunci deficienţele sistemului pe care erau construite structuri arhaice, o revoluţie care nu a fost desăvârşită, dar care a reuşit să înainteze potenţiale schimbări în direcţia modernizării Principatelor dunărene.