Spre Levant, monşer!

- referat redactat in aprilie-mai 2007 -

Ţările Române din afara arcului carpatic au cunoscut atât în secolul al XVIII-lea, cât şi la începutul secolului al XIX-lea, acea nouă substanţă a ierarhiei politice, care în conştiinţa românească persistă cu o conotaţie negativă sub numele de regim fanariot. Caracterizat în primul rând prin faptul că sultanul Imperiului Otoman deţine dreptul de a numi domnitorii celor două Principate româneşti, domnitori recrutaţi din rândurile familiilor greceşti din mahalaua Fanar, am putea considera că acest regim a favorizat şi contactele, din ce în ce mai dese, cu Poarta, deci cu lumea orientală. Totodată, ne aflăm în epoca în care casa de Habsburg, Rusia şi Imperiul Otoman îşi dispută interesele de hegemonie sau de control asupra unor anumite regiuni. Conflictele dintre aceste trei puteri au afectat şi viaţa din spaţiul românesc, constituind totodată un catalizator al relaţiilor comerciale sau diplomatice, secrete sau oficiale, cu adversarii otomanilor. Moldova şi Ţara Românească, având doar un rol secundar în jocurile politice din epocă şi beneficiind de un statut de autonomie – ce-i drept, mai mult internă – în raport cu suzeranul lor (care le plasa în Casa Păcii), au constituit un teren favorabil deplasărilor de la şi către Istanbul.

Călători străini, de diferite origini şi religii, trecând prin Ţara Românească şi Moldova cu diferite misiuni – militare, comerciale, diplomatice, ecleziastice, de spionaj – observă în mod activ locurile necunoscute prin care trec, transpunând în scris informaţii de o inestimabilă valoare pentru istoria românilor din secolul al XVIII-lea.

Ipostaza de călător aduce cu sine un element important al fărădelegii – drumul. Tâlharii, pentru care „sunt paznici care trebuie să mai aibă grijă să încuie în fiecare seară porţile hanului şi să vegheze la siguranţa şi liniştea negustorilor”[1], aceşti „locuitori puşi pe omor”[2] cutreieră ţinuturile grupaţi în cete, în căutarea unor prăzi, uşor de obţinut cel mai adesea de la negustori lipsiţi de o escortă înarmată. La aceste cete de răufăcători autohtoni se mai adaugă şi grupuri răzleţe de ieniceri sau de tătari care întreprind incursiuni sângeroase. Călătorii sunt însă informaţi în legătură cu potenţialele primejdii şi dau dovadă de prudenţă, înarmându-se cu „pistoale cu ţeavă dublă”[3], se asociază şi nu merg pe jos, „din pricina apelor mari şi a tâlharilor numeroşi”[4], iar în funcţie de importanţă, sunt escortaţi de soldaţi. Hanul şi oraşul[5] – mai ales reşedinţa domnului – sunt locuri sigure. Teama nu dispare în totalitate, când hangiul dispare şi „fără să vrem ne-a făcut să credem că a plecat să ne trădeze fraţilor săi din pădure”[6]. Autoritatea domnească intervine variabil, în funcţie de situaţie si de importanţa victimei. Juristul Franz-Joseph Sulzer din Braşov este stupefiat de faptul că „tâlharii de drumul mare, care de frica bătăii recunoscuseră felul banilor mei, şi le ştiau suma, şi de durere identificaseră calul meu dintre alţi zece, au fost sloboziţi ca nevinovaţi şi lăsaţi în libertate”[7]. Pe de altă parte, tâlhăria se pedepsea prin condamnarea la spânzurătoare. Mai mulţi călători observă cum „ultima favoare ce li se îngăduie” condamnaţilor este să bea vin sau rachiu, îndemnaţi chiar de mamă sau soţie, „astfel încât acel biet nenorocit, ameţit de vin îşi încheie zilele fără a-şi da seama de ce moarte piere”[8]. Imaginea spânzuraţilor este macabră: „cel executat este lăsat în spânzurătoare atâta timp cât mai rămâne ceva din cadavru; din această cauză şi după un an se mai poate avea în faţa ochilor acelaşi spectacol”[9].

Dar nu numai călătorii au probleme în timpul mersului. Chiar şi locuitorii „fug întotdeauna de drumurile principale şi caută vreo adâncitură sau un loc mai jos pentru a nu fi văzuţi de călători şi a nu fi supuşi jafurilor şi violenţelor”[10]. „Ienicerii la rândul lor fac împilări îngrozitoare pretutindeni. Aceasta este cauza [...] pentru care atâtea ţinuturi foarte frumoase de pe drumul poştei sunt acum părăsite şi prefăcute în pustiuri”[11]. Puterea permite şi abuzuri, cum ar fi „obiceiul barbar de a ridica pentru serviciul stăpânirii, fără nicio luare în seamă şi fără nicio plată, tot ce se află în cale, ca boi, care, cai”[12]. Fuga de responsabilităţile impuse de domnie reprezintă aproape o grijă cotidiană. Erasmus von Weissmantel ne scrie că ţăranii „locuiesc cu toţii prin păduri, ca atunci când se aşează dările sau când sunt luaţi oamenii la oaste, să se poată ascunde cât mai repede, sau să o ia la sănătoasa, căci el se sinchiseşte prea puţin de casa lui şi se mută în alt loc”[13]. Ţări ale hoţilor de cai, ale trădătorilor şi ale tâlharilor, ale arendaşilor care „înşeală pe subarendaşi” sau ale stăpânilor pământului care „îşi dosesc ţăranii în momentul conscripţiei”[14], ale falsificatorilor de documente „pentru a-şi afirma o stăpânire continuă”[15], Moldova şi Ţara Românească par să fie nişte locuri exotice, unde „triumfa numai dreptatea celui mai tare”[16].

Să ne concentrăm atenţia asupra vârfului atât de nestatornic al ierarhiei politice din cele două Ţări Române. Domnul, un grec într-o ţară străină, trăind cu permanenta frică a iminentei maziliri. Să fie timpul scurt al domniei elementul care declanşează rapiditatea şi intensitatea evenimentelor, evenimente care, deşi iterative, se înscriu în tendinţa originală de a acţiona a fanarioţilor? Însoţiţi de o suită de aceeaşi origine, domnii nu sunt agreaţi nici de călătorii străini, care le construiesc portretele pornind de la „moştenirile grecilor”: şiretenia şi înşelăciunea[17]. Pe acelaşi criteriu, etnic, se face şi diferenţierea uşor radicală dintre domn şi aparatul birocratic, pe de o parte, şi popor, pe de altă parte. Friedrich Wilhelm von Bauer, ofiţer în armata rusă, concluziona în felul următor: „Sclavul nu ştie să se poarte decât ca un tiran faţă de aceia pe care soarta i-a adus sub puterea lui”[18]. Astfel, oamenii de la Curte ar fi fost „mişei şi târâtori faţă de mai marii lor, de o mândrie de nesuferit faţă de inferiorii lor, pentru bani fac orice, sunt intriganţi, puşi pe uneltiri, lipitori nemiloase ale poporului, asupritori ai celor slabi, aspri faţă de supuşii lor şi tirani în casele lor. Într-un cuvânt au toate trăsăturile despotismului sub care stau şi ei încovoiaţi.”[19] Abatele italian Leonardo Panzini vede domnitorii grăbiţi să se îmbogăţească şi să se pricopsească „mai înainte ca Poarta să-i mazilească şi să vândă altora acelaşi privilegiu nedemn de a jefui nestingheriţi aceste două ţări nefericite”[20]. În relaţia cu patriarhii, domnii „nu iau în consideraţie ordinele şi brevetele [...] decât în măsura în care convin propriului lor interes”[21]. Tot ei „schimbă după placul lor pe cei care ocupă dregătoriile, dar cei care le părăsesc păstrează titlul şi chiar şi onorurile şi anumite avantaje”[22], instrumentul cel mai folosit fiind banul. Jocurile politice au ca rezultat fuga unor familii de boieri în ţările vecine – de obicei în Transilvania – în timp ce „curtea domnului devine tot mai numeroasă şi mai strălucitoare”[23].

Cei care au văzut acest „spirit de lăcomie” al „legiunilor de vampiri”[24] – în general soli – au avut şansa să cunoască şi aşa numita „orientalis ceremoniae”: „după terminarea urărilor de bun venit i s-a oferit solului dulceaţă şi cafea şi s-a dat apoi şi apă parfumată ca să se spele pe mâini şi ne-au tămâiat şi cu parfum”[25]. Domenico Sestini face o remarcă potrivit căreia „aceşti domni, robi ai sultanului, vor să maimuţărească Curtea otomană” şi consideră ceremonia un lucru „vrednic de râs”[26]. Băutul cafelei – „după obiceiul turcesc”[27] – ia locul vinului la Curte, dar otrăvurile îşi păstrează eficienţa, „mulţumită cărora”, Nicolae Mavrocordat „avea de gând să înlăture dacă ar fi nevoie pe nepoţi şi pe surori”[28]. Interesele politice şi personale îi fac pe „boierii şi oamenii mai de seamă dintr-o ţară şi din cealaltă” să imite „obiceiurile şi felul de a fi al grecilor şi nu folosesc aproape nicio altă limbă decât cea a Curţii”[29].

Dincolo de dinamismul şi bunăstarea elitelor, „poporul sclav şi nenorocit este în ultimul grad de îndobitocire, mizeria îl distruge zi de zi, trupul lui este acoperit de sudoare şi de ţărână, sufletul său zace în noroiul neştiinţei şi pare să nu mai fie deschis decât superstiţiei care l-a cufundat în ignoranţă”[30]. O descriere plastică, dar cât de verosimilă? O analiză critică a acestor mărturii marcate de modelul cultural al călătorului, devine obligatorie. Se vorbeşte despre „firea ticăloasă a românilor”[31], această populaţie „nestatornică, impulsivă şi violentă, fiind bine ştiut că nu există vreun alt mijloc decât numai forţa pentru a-i face să ţină ceea ce făgăduiesc”[32]. „Grozav de răzbunători când sunt jigniţi”[33] şi „neîncrezători din fire”[34], „leneşi, stângaci”[35], românii sunt încadraţi într-un peisaj imobil, letargic. Slugile boiereşti „sunt adevărate cârtiţe şi de aici se trage mare pagubă pentru câmp şi pentru cultura pământului, care rămâne mereu lipsit de braţe”[36], munca fiind „duşmanul lor”[37], iar femeile „aproape toată ziua stau culcate pe divan şi îşi petrec timpul cu cafea şi mestecând betel, cele sărace mestecă marnă, stând la pălăvrăgeală, mai ales în timpul sarcinii”[38]. Totuşi, ţăranca munceşte până în ultima clipă şi adesea naşte pe câmp, astfel că aceste generalizări demonstrează subiectivismul şi lipsa unei gândiri discriminatorii a trecătorilor străini. Cultul muncii din ţările occidentale se confruntă în Ţările Române cu suficienţa muncii pentru subzistenţă. În plus, „a te ridica deasupra celorlalţi, a le atrage privirile chiar şi prin nefericirea şi prăbuşirea pe care puterea le abate asupra individului este mai important decât travaliul solitar, anevoios şi istovitor, lipsit de strălucire al muncii”[39], de unde interesul boierilor şi negustorilor de a-şi petrece dimineţile la Curte, în clubul în care cine „nu se duce să-şi piardă vremea” trece drept „un om de rând”[40]. Chiar dacă oamenii domnului fac curte „cum se aduce în alte părţi salutul, cu frică şi tremurare a corpului”[41], puterea pare să fie dispersată în cuprinsul societăţii, dovada fiind precaritatea domnilor şi mai ales dorinţa de ascensiune politică[42].

Ieşind în afara Curţii domneşti, pătrundem în agitaţia oraşului, care, prin îmbinarea elementelor etnice, arhitecturale, vestimentare levantine cu cele autohtone, se înscrie perfect într-un peisaj pitoresc. Antonio Angelini di Campi întâlneşte în oraşul Iaşi „o mare mulţime de turci, armeni, evrei, tătari, greci” care trăiesc „fără frâu, lege şi datină”[43]. Oraşul răspunde în mod imediat dorinţelor prin cârciumile, dughenele, tarabele, bordelurile, băile şi hanurile ce flanchează uliţele prăfuite. Vinul, „plăcut la băut şi sănătos”[44], uneori atât de slab încât poate fi băut „ca limonada”[45], produs în cantităţi uriaşe, deci ieftin, este băut deopotrivă de către bătrâni de 70 de ani[46] şi de către tineri care „însoţesc cu cântecul lor instrumentele, iar Bacchus şi Amor îşi împart ziua”[47]. Erasmus von Weissmantel precizează că „la Focşani se plăteşte la o cârciumă [...], două parale turceşti de cap de om pe o zi şi o noapte, şi poate să bea atât cât vrea”[48], iar stareţul rus Leontie e de părere că „toţi se prăpădesc din cauza vinului ieftin”[49]. Se poate lua în considerare importanţa băuturii în viaţa cotidiană din moment ce relatările insistă pe acest aspect? Iată cum „prin cârciumile de aici [Iaşi] sunt cel puţin zece preoţi lângă fiecare butoi, pe care îl înconjoară ca pe un mort”[50].

Unde se bea, de obicei se şi cântă. Ţigani care „sunt singurii muzicanţi şi lăutari ai acestei ţări” şi care „cântă, zic din gură şi mai şi joacă în acelaşi timp”[51] întreţin atmosfera de veselie. La Curte „se aude muzica germană, cea ţigănească şi tabulhanaua turcească şi se intonează din partea diaconilor şi a corului de băieţi [...] un coral, care durează destul de mult”[52]. În cadrul ceremoniilor de primire, domnul poate porunci „să vină dănţuitori ca să joace toate dansurile orientale, după muzica lor”[53]. Baronul von Campenhausen descrie în detaliu dansul în cerc al doamnelor la un bal moldovenesc, „în timp ce bărbaţii fumează tutun într-o altă odaie”, remarcând că aceştia „dansează rar”[54]. Un călător francez[55], care compară jocurile moldoveneşti cu „ale urşilor”, declară entuziasmat că „mi-a plăcut balul acela mai mult decât mi-au plăcut sau îmi vor place vreodată cele de la Opera <din Paris>”.

Nu putem trece cu privirea peste una din realităţile oraşelor lumii: prostituţia. Mahalalele Bucureştilor sunt pline de „cârciumi subterane, unde femeile vând vinul şi se vând şi pe ele”[56], iar în oraşul-port Galaţi vin „harabagiii turci numai pentru a se bucura de câteva zile de libertate cu femei şi vin”[57]. Heinrich von Reimers descrie cum aceste „femei publice” „obişnuiesc să şadă la ferestre cu picioarele goale scoase în afară şi altminteri foarte cochet îmbrăcate şi apoi, de obicei, cântă tare cu glasul lor de sirenă” un cântec senzual[58]. Aceste curtezane, de origine incertă, se află sub protecţia agăi – la Iaşi -, căruia „îi plătesc ele destule contribuţii”, iar el „hotărăşte asupra lor cum vrea, după cheful lui”. De asemenea, ele sunt obligate să plătească 12 taleri imperiali pentru fiecare copil din flori, în 1710[59]. Delincvenţa nu se opreşte însă aici. Chiriaşi care fug pe ascuns fără să plătească[60] şi slujbaşi care „săvârşesc tot felul de vexaţii şi de samavolnicii sub cuvânt că menţin ordinea”[61] fac parte din aventura nopţii. Totuşi, nopţile ar trebui să fie liniştite în Bucureşti, unde „puţin înainte de vremea culcării se dă un semnal dintr-un instrument în formă de trâmbiţă [...], după care nu mai are nimeni voie să iasă din casă”[62].

Ce se poate spune despre viaţa din jurul familiei si a bisericii? Sosind într-un spaţiu de rit şi tradiţie ortodoxe, majoritatea călătorilor străini observă cu stupoare spiritualitatea românilor, avertizându-ne de „creştinismul lor de suprafaţă”[63]. Proiectându-şi valorile spirituale, persoane de rit catolic – de cele mai multe ori, reprezentanţi conventuali sau misionari – sau de rit protestant subliniază lipsa de profunzime a vieţii religioase, pornind chiar de la preoţi, a căror întreagă ştiinţă „se mărgineşte în a şti să citească şi să scrie”[64]. „La oamenii de rând, noţiunile despre creştinism nu merg mai departe decât că ei ştiu că au fost botezaţi, că ar exista Sfânta treime, îngerii şi satana şi că ar fi o viaţă veşnică şi osândă veşnică”, iar „ei cad la pământ ca şi cum icoana ar fi sfântul însuşi, sau chiar Dumnezeu [...]. Chiar <<Tatăl Nostru>> îl ştiu foarte puţini oameni din ţara asta”, scrie von Weissmantel[65]. Deşi „sunt foarte grijulii să facă mereu la cruci, când trec prin faţa vreunei biserici sau icoane, şi ţin cu atâta străşnicie posturile lor”, del Chiaro crede că „unii români sunt stăpâniţi de puţină pietate şi încă şi mai puţină cucernicie”[66]. Elemente mitologice şi oculte precreştine se combină firesc cu practicile preoţilor mai mult sau mai puţin avizaţi: „locuitorii lasă cele ale credinţei precum şi rugăciunea pe seama preoţilor, şi de aceea ei cred tot ce li se spune, chiar şi basmele şi minciunile cele mai vrednice de râs, ei le socot lucruri sfinte”[67]; „unii se folosesc de anumite semne şi rugăciuni rânduite de biserică pentru folosul sufletelor…amestecându-le spre primejdia sufletelor lor cu vrăji, descântece de desfacere a vrăjilor, farmece şi faceri de petrecanie”[68]. Tinerii nu merg la biserică, „nici preotul nu vrea să-i rabde în biserică”[69], şi nici nu se spovedesc[70]. Trebuie avut însă în vedere un detaliu important, care ar putea schimba unghiul de vedere al acestor obiceiuri: în mentalitatea românească a secolului al XVIII-lea, doar omorul şi hoţia sunt considerate cu adevărat păcate[71]. Desfrâul, adulterul, viciile de orice altă natură, par să nu afecteze cu nimic conştiinţa românului. Călătorii din Occident, foarte austeri, privesc alteritatea cu ochi critici. Iată unul dintre „nenumăratele exemple” pe care susţine Johann Friedel că le-ar putea da: „Deseori, şedea tânărul îndrăgostit în câmpul de păpuşoi, prin care trecem, lângă zeiţa sa româncă, o dezmierda şi o săruta fără să se simtă stânjenit de prezenţa noastră. Părea că amândoi ne întrebau cu privirile dacă nu-i invidiem”[72].

În funcţie de statutul lor, femeile sunt obligate să respecte un set de norme restrictive. Doamnele sunt de obicei izolate în apartamentul din „spatele locuinţei domnului”[73], iar soţiile şi fiicele boierilor sunt „straşnic închise, aproape chiar după felul turcilor”[74]. Totuşi, doamnele „umblă toate în trăsură şi nu trăiesc ferite de relaţii după obiceiul grecesc şi turcesc, ci frecventează societatea în libertate deplină şi sunt dezinvolte ca italiencele”[75]. E posibil ca regulile să varieze în funcţie de situaţie, de vizitatori, sau de vârsta femeii: „După obiceiul oriental, frumoasele făpturi tinere sunt aici ţinute ascunse şi de aceea chiar la vizitele fără ceremonie se întâlnesc numai matroane pentru care ar fi putut să se aprindă cândva bunicul”[76]. În linii mari, libertatea femeii de la Curte creşte o dată cu vârsta. Fetele de la sate, „în floarea vieţii, îmbrăcate în costume uşoare de nimfe”, încălzesc „tot sângele tinerilor, căci ele mai au şi o figură lipsită de sfială”[77], ducându-i gândul călătorului la „câmpiile Elisee”[78]. Obiceiul de a ţine fetele necăsătorite „închise ca într-o mănăstire”[79] până la logodnă, cel mai probabil este specific înaltei societăţi. Un minorit conventual îşi exprimă nemulţumirea pentru fuga fetelor catolice cu moldovenii, urmată de căsătoria în rit ortodox[80]. Interesele materiale fac posibilă depăşirea obstacolelor religioase, astfel că naşi „schismatici” cununau cupluri catolice „fie din prietenie, sau pentru vreun căştig”[81], dar „cum toate prieteniile lor nu ţin mult, tot astfel uită foarte curând şi de cumetrie”[82]. Biserica mai degrabă joacă un rol secundar la nunţi şi la ospeţe: „nuntaşii joacă în faţa bisericii tot timpul cât face preotul slujba cununiei”[83]. Uneori apăreau probleme legate de tradiţie: atât catolicii, cât şi „schismaticii”, duceau mireasa înapoi la casa ei dacă se descoperea că nu era fecioară, iar „părinţii miresei dregeau lucrurile fie cu bani sau cu vite şi astfel o primeau înapoi”[84]. Mai mult, „dacă o fată greşeşte şi este dovedită ca desfrânată, sau chiar are un copil din flori, atunci este tunsă sau trebuie să umble ca femeile cu capul acoperit”[85]. Adulterul este privit la Bucureşti aproape ca o datorie socială: „nu eşti om de lume dacă nu ai o amantă”[86], sau ca un eveniment inevitabil: „Foarte puţin timp după cununie, tinerii căsătoriţi nu mai trăiesc împreună , fiecare urmărindu-şi propriile sale intrigi <amoroase>”[87].

În ceea ce priveşte educaţia copiilor, von Weissmantel e de părere că „părinţii nu prea îşi strunesc copiii ca să ştie de frică şi de vargă”[88]. Sistemul de învăţământ lipseşte sau e rudimentar. La 1805, profesorii, „după ce şi-au făcut orele de predare, flecărind după obişnuita rutină ca nişte papagali, colindă, cei mai mulţi dintre ei, uliţile şi cârciumile, unde nu rareori dau elevilor lor dovezile cele mai grăitoare ale purtării lor imorale”[89].

Alte personaje ale cotidianului fanariot sunt monahii. Stareţului rus Leontie i se pare că „este sfârşitul lumii” când vede egumenul mănăstirii Golia trăgând tutun, dar se linişteşte, căci „şi patriarhii şi mitropoliţii fumează şi aceasta este pentru ei o mare plăcere”[90]. În general, nemulţumirile privitorilor sunt legate de canon[91]: călugări care primesc femei în mănăstire[92], care „mănâncă şi carne în ascuns”[93] sau egumeni care „dreg totul cu bani”[94]. Fără să stea deoparte de tentaţiile „laice”, episcopii şi mitropoliţii „trebuie să plătească o sumă oarecare de bani” domnului care i-a numit în funcţia ecleziastică[95].

Aflat la finalul unei vieţi atât de păcătoase[96], românului trebuie să i se facă o înmormântare creştinească. Personajul colectiv exotic este reprezentat de bocitoare, care „îndată ce nu mai nimeni lângă ele, se aşează jos în toată tihna şi sorb cu mulţumire o duşcă de vin. Îndată ce se vede apărând vreun străin de departe, se scoală iute şi îşi iau locul lângă mort şi strigă iar <<Văleu>> şi încep din nou să plângă”[97]. Tot von Weissmantel ne povesteşte cum mortul dintr-o familie săracă este pus pe o scândură şi scos pe uliţă „ca trecătorii să dea ceva pentru îngroparea lui”[98]. Bartolomeo Frontali, un minorit italian, e de părere că „în afară de această masă, totul este de prisos”, pornind de la faptul că unii din comeseni se îmbată la praznice[99].

La finalul acestei prezentări de curiozităţi culese de trecători, urmează să ne punem câteva întrebări esenţiale. Dar înainte de aceasta trebuie să precizăm cât de valoroase sunt aceste izvoare scrise, deoarece ele ne furnizează aspecte ale vieţii ce nu sunt consemnate în documente oficiale. Dar ilustrează aceste informaţii cotidianul? Sau mai degrabă excepţionalul, după metoda lui Herodot? Având în vedere caracterul episodic al călătoriilor, calitatea variabilă – dacă nu chiar îndoielnică – a informaţiilor culese din surse orale sau livreşti[100], distanţa faţă de evenimente – atât în timp, cât şi în spaţiu – şi barierele culturale, ne putem întreba cât de verosimil este spectacolul înfăţişat. Se impune o tratare comparativă cu surse interne pentru un produs finit cât mai apropiat de adevăr. Cât de greu este să scriem istoria mentalităţilor şi ideilor unor mase de oameni care de-abia cunosc scrisul la vârful ierarhiei. Cât de uşor, dar totuşi riscant, este să ne construim ipotezele pe baza analogiilor cu vremurile de astăzi. Rămâne să considerăm această crestomaţie punctul de plecare într-o cercetare mai amplă a vieţii de secol XVIII în Ţările Române.

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

Călători străini despre ţările române, vol. VII, îngrijit de Maria Holban, M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru şi Paul Cernovodeanu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980; vol. VIII, îngrijit de Maria Holban, M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru şi Paul Cernovodeanu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983; vol. IX, îngrijit de Maria Holban, M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru şi Paul Cernovodeanu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997; vol. X, îngrijit de Maria Holban, M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru şi Paul Cernovodeanu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2000.

LUCRĂRI MODERNE

BARBU, Daniel, (coord.), Firea românilor, Editura Nemira, Bucureşti, 2004, pp. 131-163.

MAJURU, Adrian, Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă, Editura Compania, Bucureşti, 2003, pp. 8-85.

[1] Anton Maria del Chiaro în Călători străini despre Ţările Române, VIII, p. 373. Voi folosi în continuare abrevierea Călători pentru Călători străini despre Ţările Române.

[2] Baltazar Hacquet în Călători, X, p. 812.

[3] Franz-Joseph Sulzer în Călători, X, p. 468.

[4] Zacharias Hirschel în Călători, IX, p. 249.

[5] Cf. Jean Claude Flachat în Călători, IX, p. 258.

[6] Johann Wendel Bardili în Călători, VIII, p. 279.

[7] Franz-Joseph Sulzer în Călători, X, p. 469.

[8] Cf. Anton Maria del Chiaro în Călători, VIII, p. 385 şi Domenico Sestini în Călători, X, p. 351.

[9] Domenico Sestini în Călători, X, p. 351.

[10] Stephan Ignaz Raicevich în Călători, X, p. 508.

[11] Ruggiero Giuseppe Boscovich în Călători, IX, p. 470.

[12] Ibidem, p. 470.

[13] Erasmus von Weissmantel în Călători, VIII, p. 350.

[14] Cf. Nicolae de Porta în Călători, IX, p. 112-114.

[15] Cf. Giovanni Maria Ausilia în Călători, IX, p. 319.

[16] Ruggiero Giuseppe Boscovich în Călători, IX, p. 485.

[17] Cf. Josef Mikoscha în Călători, X, p. 632. Kelemen Mikes în Călători, IX, p.202 susţine că „mintea grecilor nu se poate spune că e cu totul neagră, dar este foarte întunecată, căci veşnic umblă numai să înşele pe alţii”.

[18] Friedrich Wilhelm von Bauer în Călători, X, pp. 150-151.

[19] Ibidem, p. 150.

[20] Leonardo Panzini în Călători, X, p. 215.

[21] Ibidem, p. 218.

[22] Stephan Ignaz Raicevich în Călători, X, p. 504.

[23] Friedrich Wilhelm von Bauer în Călători, X, p.149;163.

[24] Cf. Joseph Parant în Călători, X, p. 1308.

[25] Jan Karol Mniszech în Călători, IX, p. 417.

[26] Domenico Sestini în Călători, X, p. 340.

[27] Nicolae de Porta în Călători, IX, p. 114.

[28] Mihail Schendos van der Beck în Călători, IX, p. 85.

[29] Leonardo Panzini în Călători, X, p. 223.

[30] Joseph Parant în Călători, X, p. 1312.

[31] Anton Maria del Chiaro în Călători, VIII, p. 395.

[32] Federigo Veterani în Călători, VII, p. 476.

[33] Anton Maria del Chiaro în Călători, VIII, p. 379.

[34] Anonim turc în Călători, IX, p. 264.

[35] Stareţul Leontie în Călători, VIII, p.189.

[36] Domenico Sestini în Călători, X, p. 345.

[37] Erasmus von Weissmantel în Călători, VIII, p. 351.

[38] Baltazar Hacquet în Călători, X, p. 825.

[39] Mihaela Czobor-Lupp în Daniel Barbu (coord.), Firea românilor, Editura Nemira, Bucureşti, 2004, p.150.

[40] Cf. Stephan Ignaz Raicevich în Călători, X, p. 505.

[41] Cf. Alexandre D’Hauterive în Călători, X, p. 690.

[42] Cf. Czobor-Lupp în Daniel Barbu (coord.), op.cit., p.149.

[43] Cf. Antonio Angelini di Campi în Călători, VII, p. 340.

[44] Joseph Parant în Călători, X, p. 1315.

[45] Cf. Alexandre de Langeron în Călători, X, p. 942.

[46] Cf. Baltazar Hacquet în Călători, X, p. 812: „aceştia doi s-au veselit atâta, trei zile în şir, încât nu s-au mai trezit din beţie”.

[47] Baronul von Campenhausen în Călători, X, p. 887.

[48] Erasmus von Weissmantel în Călători, VIII, p. 324.

[49] Stareţul Leontie în Călători, VIII, p. 189.

[50] Kelemen Mikes în Călători, IX, p. 204.

[51] Erasmus von Weissmantel în Călători, VIII, p. 316.

[52] Franz-Joseph Sulzer în Călători, X, p. 472.

[53] Jan Karol Mniszech în Călători, IX, p. 366.

[54] Baronul von Campenhausen în Călători, X, p. 884.

[55] Louis D’Antraigues în Călători, X, p. 296.

[56] Stephan Ignaz Raicevich în Călători, X, p. 508.

[57] Ruggiero Giuseppe Boscovich în Călători, IX, p. 465.

[58] Heinrich von Reimers în Călători, X, p. 1169.

[59] Erasmus von Weissmantel în Călători, VIII, p. 361.

[60] Giovanni Maria Ausilia în Călători, IX, p. 318.

[61] Stephan Ignaz Raicevich în Călători, X, p. 508.

[62] Anonim turc în Călători, IX, p. 263.

[63] Erasmus von Weissmantel în Călători, VIII, p. 363.

[64] Friedrich Wilhelm von Bauer în Călători, X, p. 152.

[65] Ibidem, pp. 352-353.

[66] Anton Maria del Chiaro în Călători, VIII, p. 375.

[67] Ibidem, p. 634.

[68] Giovanni Maria Ausilia în Călători, IX, p. 315

[69] Erasmus von Weissmantel în Călători, VIII, p. 353.

[70] Ibidem, p. 354.

[71] Cf. ibidem, p. 353.

[72] Johann Friedel în Călători, X, pp. 35-36.

[73] Secretarul de la Croix în Călători, VII, p. 260.

[74] Erasmus von Weissmantel în Călători, VIII, p. 360.

[75] Markos Antonios Katsaitis în Călători, IX, p. 287; acesta mai scrie că bărbaţii moldoveni „sunt foarte curtenitori, amabili şi iubitori de străini, ceea ce nu se observă la valahi”. Cf. Alexandre D’Hauterive în Călători, X, p. 690, „N-am văzut până acum două femei împreună decât numai la doamna ţării, unde nu strălucesc nici prin ţinuta lor şi nici prin conversaţie. Călugăriţele din ţara noastră sunt mai puţin înfricoşate în faţa Sfintelor Taine”.

[76] Heinrich von Reimers în Călători, X, p. 1154.

[77] Erasmus von Weissmantel în Călători, VIII, pp. 356-357: „Îmbrăcămintea turcoaicelor cu şalvarii lor, este mult mai cuviincioasă decât a acestora, peste măsură de provocatoare”.

[78] Johann Friedel în Călători, X, p. 34, vorbeşte şi despre obiceiul fetelor de a purta salbe de creiţari primiţi de la trecători: „Obiceiul cere însă ca să poarte numai banii ce-i primesc în dar. Aşa se şi explică felul de a se înfăţişa îndrăzneţ şi îndatoritor al fetelor române faţă de orice străin, mai ales faţă de germani, şi care te uimeşte”.

[79] John Jackson în Călători, X, p. 1290.

[80] Cf. Giovanni Maria Ausilia în Călători, IX, p. 315: „catolicele noastre fug cu moldovenii si cele mai multe ori consimt să treacă la ritul ortodox al moldovenilor pentru a se căsători cu ei.”

[81] Cf. Giovanni Bartolomeo Frontali în Călători, IX, p. 351.

[82] Erasmus von Weissmantel în Călători, VIII, p. 359.

[83] Ibidem, p. 359. Vezi şi Ipolit Vâşenski în Călători, VIII, p. 250.

[84] Cf. Giovanni Bartolomeo Frontali în Călători, IX, p. 353.

[85] Erasmus von Weissmantel în Călători, VIII, p. 356.

[86] Constantino-Guglielmo Ludolf în Călători, X, p. 434.

[87] John Jackson în Călători, X, p. 1290.

[88] Erasmus von Weissmantel în Călători, VIII, p. 359: „Şi dacă se fac mari, atunci părinţii înşişi se tem de ei, şi se plâng că acum sunt prea mari şi puternici şi de aceea nu pot nici chiar ei să-i silească sau să-i pedepsească”.

[89] Cf. Andreas Wolf în Călători, X, p. 1266.

[90] Stareţul Leontie în Călători, VIII, p. 188.

[91] Ibidem, p. 188: „Şi călugării aceştia greci trăiesc necuviincios şi stau în biserică fără potcap, iar călugării moldoveni se roagă cu comanacul pe cap şi egumenul însuşi cântă la strană.”

[92] Cf. Ipolit Vâşenski în Călători, VIII, p. 245: „În mănăstiri trăiesc greci şi moldoveni laolaltă cu ţigani şi cu femei – lucru urât”.

[93] Giovanni Bartolomeo Frontali în Călători, IX, p. 357.

[94] Ibidem, p. 357.

[95] Ibidem, p. 356.

[96] Erasmus von Weissmantel în Călători, VIII, p. 363: „Şi aşadar creştinismul lor de suprafaţă şi toată viaţa lor are un început păcătos precum şi o urmare tot astfel şi încă pe deasupra un sfârşit asemănător”.

[97] Ibidem, p. 362.

[98] Ibidem, p. 355.

[99] Cf. Giovanni Bartolomeo Frontali în Călători, IX, p. 353.

[100] Baltazar Hacquet îl parafrazează frecvent pe Sulzer în Călători, X.