Spre Levant, monşer!

Notițe de istorie

Why Metrics Cannot Measure Research Quality: A Response to the HEFCE Consultation

leave a comment »

Originally posted on The Disorder Of Things:

Pacioli Euclid Measurement

The Higher Education Funding Council for England are reviewing the idea of using metrics (or citation counts) in research assessment. We think using metrics to measure research quality is a terrible idea, and we’ll be sending the response to them below explaining why. The deadline for receiving responses is 12pm on Monday 30th June (to metrics@hefce.ac.uk). If you want to add an endorsement to this paper to be added to what we send to HEFCE, please write your name, role and institutional affiliation below in the comments, or email either ms140[at]soas.ac.uk or p.c.kirby[at]sussex.ac.uk before Saturday 28th June. If you want to write your own response, please feel free to borrow as you like from the ideas below, or append the PDF version of our paper available here.


Response to the Independent Review of the Role of Metrics in Research Assessment
June 2014

Authored by:
Dr Meera Sabaratnam, Lecturer…

View original 2,942 more words

Written by Levantul

iunie 17, 2014 at 6:12 pm

Postat in Revista presei

Trei cărți noi despre Brașov

leave a comment »

Monografia județului Brașov, 1948, ediție îngrijită de Bogdan-Florin Popovici și Nicolae Pepene, Brașov, Suvenir, 2013, supliment al revistei „Astra”, 295 p.

Descoperit în arhivele Brașovului (SJAN Brașov), dosarul cu numele „Monografia Țării Bârsei” este o colecție de materiale redactate de diverși autori locali în vederea publicării unui volum care să arate starea județului la începutul epocii comuniste. Întinderea vechiului județul Brașov se confunda cu cea a Țării Bârsei. Bogată în informații inedite, dar purtând deja clișee ale stilisticii „revoluționare” comuniste (dând valoarea astfel documentului și din perspectiva istoriei propagandei), monografia cuprinde capitole despre cadrul geografic, istoria, populația, agricultura, industria județului, serviciile edilitare și cele sanitare și de asistență socială, comerțul și căile de comunicație, finanțele și atracțiile turistice ale unității administrative. Desigur, o parte considerabilă se referă la orașul reședință de județ.

Porți din Brașov. Patrimoniul discret, ediție bilingvă (româno-engleză), București, Atelierul de grafică, 2013, 144 p.

Acest album de artă de patrimoniu imobiliar reunește peste o sută de fotografii de Șerban Bonciocat într-un formulă de design marca Atelierul de Grafică. Volumul însuși un obiect de artă  grafică reușește să valorifice frânturi de portaluri din secolele XVIII-XIX (chiar și de la început de secol XX) aflate pe cale de dispariție și ignorate de turiști și localnici deopotrivă. Colecția reafirmă diversitatea stilurilor și tradițiilor arhitecturale ale Brașovului vechi și poate constitui unul dintre instrumentele informării și sensibilizării opiniei publice în contextul presiunilor „rechinilor” imobiliari, subfinanțării operațiunilor de conservare a patrimoniului construit și neglijenței/iresponsabilității cu care proprietarii și lucrătorii angajați înțeleg să renoveze fațadele.

Adriana Scripcariu, Patrimoniu cultural: județul Brașov. Manual școlar pentru disciplină opțională, Piscu, Școala Agatonia, 2013, 183 p.

După primirea bună a manualului referitor la județul Ilfov, Asociația Gaspar, Baltazar & Melchior a continuat prin proiectul Școala Agatonia elaborarea unui manual similar referitor la județul Brașov. În mod ideal, fiecare județ ar trebui să aibă câte un manual. Iar manualul Adrianei Scripcariu poate fi considerat un model. Deocamdată, aceste inițiative sunt restrânse la un grup minuscul de oameni inimoși și întreprinzători, care recuperează prin instrumente didactice profesioniste și atractive contactul consistent al copiilor cu patrimoniul cultural (obiceiuri, credințe, folclor și artă populară) și istoric (meșteșuguri vechi, habitat, monumente) al patriei lor. Spre deosebire de abordarea (încă) predominant etno-centrică din discursul public, acest manual prezintă patria (zona de origine sau de locuire) ca pe un creuzet în care diversele culturi și ramificații etno-culturale (sași, unguri, secui, români, etc.) au interacționat și au conviețuit în trecut (și în care pot face la fel în viitor). Totodată, civilizația tradițională (fie ea rurală sau urbană) va fi înțeleasă de cititori ca fiind un ansamblu coerent și un rod al inteligenței și creativității cu care omul a folosit resursele materiale avute la dispoziție în trecut, fără a se adopta retorica progresului (din acest punct de vedere, abordarea autoarei este prin excelență antropologică/etnografică).

Munca obligatorie a evreilor din România (1940-1944). Documente

with one comment

Alexandru FLORIAN (editor), Ana BĂRBULESCU (editor), Alexandru CLIMESCU, Laura DEGERATU, Munca obligatorie a evreilor din România (1940-1944). Documente, Iași, Polirom și București, Editura Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, 2013, 568 p.

munca-obligatorie_evrei_Romania_levantul_copertaCercetarea fenomenelor asimilabile antisemitismului și Holocaustului a avut în mod firesc prioritate în istoriografia cu privire la regimurile de extremă dreaptă din România anilor ’30 și ’40 ai secolului trecut. Istoricii s-au concentrat cu precădere fie pe aspectele discursive și normative ale regimurilor antisemite (legislație, ideologie politică), fie pe evenimentele violente care au fost circumscrise fenomenului Holocaustului din România (execuții, deportări, pogromuri, exterminare).

Istoria discriminării și persecuțiilor, cu toate că este prezentă în memoria colectivă și în discursul public, și față de care se manifestă un consens social mai larg, a fost pe cât de mult invocată, pe atât de puțin cercetată cu instrumentele istoriografiei, antropologiei, politologiei ș.a. În cadrul acestui set de probleme, munca obligatorie a evreilor din România în anii 1940-1944 era în 2010 o temă aproape deloc cercetată, așa cum remarca Ottmar Trașcă, editorul unui volum de documente care dezvăluiau implicarea armatei române în „chestiunea evreiască”[1]. Desigur, au fost întreprinse scurte studii pregătitoare chiar de autorul menționat, dar și de neobositul cercetător Jean Ancel[2].

Volumul de față este însă rezultatul unei prime operațiuni istoriografice de amploare care tratează în exclusivitate subiectul muncii obligatorii a evreilor din România[3]. Cele 245 de documente reunite de cei patru editori – acte normative publicate și note, rapoarte, instrucțiuni și telegrame inedite ale Jandarmeriei, Armatei și autorităților civile – oferă o bază de plecare obligatorie pentru orice incursiune viitoare în problemele discriminării și persecuției, muncii, raportului stat-cetățean/individ, violenței simbolice și fizice etc.

Un lucru care este de multe ori trecut cu vederea de cititori, dar și de cercetători, îl constituie capcana discursului din documente. La fel cum documentele Securității comuniste exprimă prejudecățile, stereotipurile, în fine viziunea proprie a securistului asupra individului supravegheat sau incriminat, deci o imagine falsă sau cel puțin deformată a realității, documentele din acest volum ridică aceleași pretenții de decriptare discursivă. Lectura critică va trebui să distingă stigmatele și stereotipurile inserate în perspectivele, premisele, concluziile și judecățile de valoare ale emitenților – reprezentanți ai instituțiilor opresive – cu privire la evrei.

Studiul introductiv, Munca obștească sau limbajul eufemistic al Holocaustului, semnat de Alexandru Florian, face trimitere încă din titlu la una dintre ipostazele înșelătoare ale discursului. Pe cât de neutră părea să fie, expresia „munca de interes obștesc”, așezată în schema naționalistă a epocii, a însemnat munca unei categorii excluse (evreii) pentru interesele categoriei dominante (românii sau, la rigoare, doar grupul conducător). Introducerea muncii obligatorii pentru bărbații evrei a fost pusă în legătură cu excluderea de la serviciul militar, respectiv lupta pe frontul de est, pe considerente antisemite. Ceea ce părea a fi o scutire de riscul morții pe front era de fapt interzicerea unui drept de onoare, ca atare evreii au resimțit acest schimb de rol ca pe „o obligație stigmatizantă, umilitoare și dezumanizantă” (p. 29). Folosirea evreilor la munci fizice grele, pentru mulți incompatibile cu profesiile lor, a condus la degradarea fizică a acestora (sărăcire, epuizare, îmbolnăvire, moarte), ceea ce era de fapt un rezultat disonant cu argumentul „frontului de acasă” (în care au fost angajați și ceilalți cetățeni, fără a fi supuși unor astfel de tratamente). Exploatarea fizică, cumulată cu povara economică (taxe speciale, confiscări de bunuri, interzicerea exercitării profesiei etc.) și cu excluderea juridică, nu au lăsat nici o urmă de îndoială că evreii au fost supuși unor politici de persecuție de către statul ai cărui cetățeni erau.

Alexandru Florian face o trecere prin istoria excluderii (1938-1944) și a definiției juridice a „evreului”, arătând atenția deosebită acordată de regimurile legionar și antonescian acestui segment considerabil al populației prin numărul mare de acte normative care îi vizau (14 în intervalul decembrie 1940 – noiembrie 1942)[4], descriind apoi  cele trei forme principale de exploatare prin muncă: mobilizarea la locul de muncă (împreună cu „dublarea” de către un român, făcând astfel excluderea o certitudine), munca obligatorie individuală (în localitatea de domiciliu) și munca obligatorie colectivă (în detașamente și lagăre). Din punctul de vedere al regimului, toți bărbații evrei cu vârste cuprinse între 18 și 50 de ani erau obligați la 60 până la 180 de zile de muncă în serviciul autorităților pe an.

Multitudinea de ipostaze ale muncii obligatorii s-a datorat în primul rând dezorganizării sistemului administrativ și corupției din birocrația românească. Pe de o parte, autoritățile erau incapabile să limiteze sau chiar proliferau abuzurile în acțiunile împotriva evreilor, pe de altă parte mita sau „beneficiile” colaterale (de exemplu, haine, încălțăminte și igienizare pentru cei din detașamentele de muncă drept măsuri antiepidemice) puteau face condițiile grele ale celor persecutați mai ușor de suportat. Oricât de mai bine sau mai rău ar fi fost pentru unii sau pentru alții, arbitrariul intrat în cotidian a creat o permanentă tensiune psihologică pentru orice victimă a politicilor statului român.

Pe lângă efectele muncii obligatorii asupra populației evreiești, autorul studiului introductiv a abordat și problema efectului asupra „capacității economico-militare” a României. Într-adevăr, prin aceste politici antisemite, autoritățile și-au asigurat o sursă ieftină de brațe de muncă – aflată în stare de cvasi-sclavie – necesare pentru lucrări genistice și în construcțiile de infrastructură[5], sau au creat o sursă suplimentară de venituri fiscale (din taxele pentru scutirea de muncă etc.). Deoarece informațiile sunt sporadice, autorul nu a insistat asupra chestiunii câștigului economic al statului de pe urma muncii obligatorii a evreilor, dar măcar lansarea unor ipoteze de lucru ar fi fost indicată. Calcularea ponderii în bugetul statului a celor câteva miliarde de lei colectate de la evrei prin taxele legate de muncă ar exprima mai clar amploarea fenomenului, nemaipunând la socoteală problema pierderilor pe care economia în ansamblu și statul probabil că le-au avut prin mobilizarea specialiștilor evrei către munci epuizante și neproductive, ajungându-se astfel la o destructurare a societății, dar și a pieței muncii.

Acest demers istoriografic și editorial, util unei societăți care are pretenția de a se situa în afara vălului mistificator al regimurilor și ideologiilor antidemocratice și antiliberale, contribuie cu succes la explorările arhivistice ale tragediei a sute de mii de cetățeni ai acestei țări, cu atât mai mult cu cât „lectura acestor documente probează faptul că între textul legislativ, reguli și realitate există întotdeauna o anumită distanță, uneori o prăpastie” (p. 30).

[1] Ottmar Trașcă (ed.), „Chestiunea evreiască” în documente militare române, 1941-1944, Iași, Institutul European și Institutul Național pentru Studierea Holocaustului „Elie Wiesel”, 2010.

[2] Jean Ancel, Distrugerea economică a evreilor români, București, Institutul Național pentru Studierea Holocaustului „Elie Wiesel”, 2008.

[3] O întreprindere complementară a avut loc sub egida Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale din Cluj-Napoca, explorând cazul evreilor din Transilvania: Csősz László, Gidó Attila, Excluşi şi exploataţi. Munca obligatorie a evreilor din România şi Ungaria în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Cluj-Napoca, 2013.

[4] Autorul remarcă nemulțumirea generală a autorităților cu privire la felul în care a funcționat munca obligatorie, punând în discuție graba de a promova politici antisemite și contextul internațional ca principale cauze ale „febrei” legislative, adăugând incapacitatea organizatorică drept catalizator al redundanței și al caracterului imperativ al politicilor antisemite.

[5] E necesară o investigație cu privire la presiunile și cererile venite de la diverse instituții interesate de forța de muncă evreiască.

Care sunt diferențele între Regatul Germaniei, Imperiul Romano-German și Imperiul Habsburgic ?

leave a comment »

Pe fondul unei concurențe pentru stăpânirea spirituală a lumii creștine între papa de la Roma și Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin) și a instabilității politice create de presiunile arabe (în bazinul mediteranean), slave și avare (populații încă păgâne venind dinspre est), precum și de conflictele între regatele germanice, devine tot mai influentă la Roma ideea de restabilire a vechiului Imperiu Roman (restitutio imperii). În anul 800, papa Leon al III-lea a văzut oportunitatea desemnării unui protector al bisericii creștine romane din vest o dată cu ajutorul militar oferit de Carol cel Mare, regele francilor. Carol cel Mare stăpânea o bună parte din pământurile ce odinioară aparținuseră Imperiului Roman și era cel mai puternic lider militar din zonă, ultimele anexiuni fiind cele din Italia de mijloc. În ziua de Crăciun a anului 800, Carol cel Mare a primit coroana de împărat roman (imperator augustus) din mâinile papei. Titulatura pompoasă folosită în documente exprima clar noul său statut: Karolus serenissimus Augustus a Deo coronatus magnus pacificus imperator Romanum gubernans imperium.

Imperiul_franc_carolingian_814

Imperiul lui Carol cel Mare la moartea sa (814)

După moartea lui Carol cel Mare, Imperiul Carolingian a căzut pradă confruntărilor între succesori și a fost divizat în cele din urmă prin tratatul de la Verdun (843) în trei mari regate france: Francia orientalis, Francia occidentalis și Francia de mijloc. Titlul de împărat i-a rămas lui Lothar/Lothair I, stăpânul Franciei de mijloc și rege al Italiei (Lombardiei). La bătrânețe acesta a împărțit imperiul său de mijloc celor trei fii ai săi. Lotharingia, partea din nord, a fost mai târziu anexată de Francia orientală, iar regatul Italiei a fost condusă de moștenitorul imperial.

Carol cel Mare a inițiat transmiterea ereditară a titlului imperial, iar papalitatea a confirmat acest obicei, continuând să îi încoroneze împărați pe regii Italiei (nepoți ai lui Carol) în sec. IX-X, cu toate că aceștia nu stăpâneau decât o mică parte din vechile pământuri carolingiene.

Chemat să rezolve disputa papei cu regele Italiei, regele german (al vechii Francii orientale) Otto I a cucerit regatul Italiei (961), devenind astfel pretendentul coroanei imperiale. Otto I repeta aproape fidel destinul lui Carol cel Mare. Victorios în campaniile din est împotriva maghiarilor și triburilor slave, protector al papei, rege al Germaniei și al Italiei (foste părți din imperiul carolingian), a fost încoronat la Roma imperator augustus de către papa Ioan al XII-lea în 962.

Coroana_sec10-11_Imperiu_Roman_Schatzkammer_Wien

Coroana imperială (sec. X-XI). (Schatzkammer, Viena)

Cazul lui Otto I ilustrează modelul imperial german care a dăinuit până în sec. XVI. Pretendentul la coroana imperială trebuia să fie stăpân al moștenirii ottoniene (rege al Germaniei și rege al Italiei – incluzând Lombardia) și pe urmă să fie încoronat de către papă (la Roma, de cele mai multe ori). E adevărat că încoronarea drept rege al Germaniei – al cărei nucleu l-a constituit Francia orientală – la Aachen (fosta capitală a imperiului carolingian) deschidea drumul către încoronarea imperială, însă cei mai mulți regi ai Germaniei au trebuit să aștepte mai mulți ani momentul oportun, timp în care s-au folosit de toate pârghiile militare și diplomatice pentru a obține bunăvoința papei și a altor actori politici importanți.

Particularitatea regelui Germaniei, spre deosebire de cel al Franței (Francia occidentală) este că după stingerea dinastiei carolingiene (911) a fost ales de către puternicii nobili ai regatului. Sistemul electoral nu trebuie înțeles ca unul modern și democratic, ci mai degrabă ca o formă de legitimare a puterii regale și de confirmare a puterii nobiliare – un instrument în calea centralizării monarhice și (inițial) în calea dinasticismului. În sec. XIII-XVI, lista principilor electori cuprindea șapte persoane: arhiepiscopul de Mainz, arhiepiscopul de Trier, arhiepiscopul de Cologne/Köln, contele de Palatinat, ducele de Saxonia, margraful de Brandenburg și regele Boemiei (cu toate că acesta din urmă se situa în afara regatului Germaniei).

Cu timpul, distincția dintre titlul de rege al Germaniei (înlocuit, chiar, cu titlul de rege al romanilor – rex Romanorum, mai ales că regatul Germaniei era o entitate mai degrabă simbolică) și titlul de împărat roman a devenit din ce în ce mai vagă, până la dispariție în timpul domniei lui Maximilian I de Habsburg, care a introdus formula Dei gratia Romanorum imperator electus semper augustus, ceea ce însemna că alegerea și încoronarea de la Aachen confereau automat titlul imperial (puterea papală fiind în declin, iar necesitatea confirmării ignorată de către prea puternicii lideri laici). Dincolo de originile germane ale împăraților, caracterul „german” al imperiului a devenit cu atât mai evident cu cât nedeținerea regatului Italiei nu mai era o piedică pentru încoronare de prin sec. XV.

Începând din 1440, titlul de împărat roman (romano-german) ales (din 1562 votul formal și încoronarea au avut loc în catedrala din Frankfurt) a fost purtat doar de membri ai casei de Habsburg pe linie ereditară. Dintre aceștia, Carol al V-lea (1530-1556) a fost ultimul încoronat de papă.

Timeline_ImperiulHabsburgic_SfantulImperiuRomanoGerman_RegatulGermaniei

Cu toate acestea, denumirea de Imperiu Habsburgic este folosită în sens convențional de către istorici pentru a desemna conglomeratul teritorial stăpânit timp de peste patru sute de ani de dinastia habsburgică, și care a dăinuit mai mult de un secol după dizolvarea Sfântului Imperiu Romano-German (1806) în timpul războaielor napoleoniene. Între 1440 și 1806, împăratul habsburgic a fost într-adevăr și împărat romano-german, dar nu numai atât. Carol al V-lea, de exemplu, era deja rege al Spaniei, stăpân peste Țările de Jos, conte de Burgundia etc. Treptat, influența habsburgilor în vest și în zona imperiului romano-german a scăzut, iar în secolul al XIX-lea ascensiunea Prusiei (creatoarea noului Imperiu German – al doilea Reich, 1871-1918) a blocat orice eventuală recuperare a titulaturii imperiale sacre de către monarhii habsburgici/austro-ungari.

habsblands1700_levantul

Imperiul Habsburgic și conturul Sfântului Imperiu Romano-German la 1700.

Câteva lucruri pe care trebuie să le știți despre Sigismund de Luxemburg (1368-1437)

leave a comment »

Sigismund_Luxemburg_portrete_levantul

Portret din timpul vieții al lui Sigismund de Luxemburg (1433), atribuit lui Pisanello (Kunsthistoriches Museum, Viena), alături de un portret mai târziu (1512) pictat de Albrecht Dürer (Germanisches Nationalmuseum, Nürnberg). Blazoanele fac trimitere la titlurile sale: împărat romano-german, rege al Boemiei, rege al Ungariei, duce de Luxemburg.

  • A fost fiul primului rege al Boemiei care a devenit împărat al Sfântului Imperiu Roman (German), Carol al IV-lea (podul și universitatea din Praga îi poartă numele).
  • La vârsta de 6 ani tatăl său i-a aranjat deja o logodnă cu Maria, fiica cea mare a regelui vecin, al Ungariei și Poloniei, Ludovic I.
  • În 1396 a condus cruciada împotriva Imperiului Otoman (care se întinsese până la Dunăre). La Nicopole a luat o bătaie strașnică de la armata lui Baiazid I „Fulgerul”, care a fost nevoită să întrerupă asediul Constantinopolului pentru a opri avansarea cruciaților. În 1410 a nimerit tot în tabăra învinșilor în bătălia de la Grünwald, împotriva armatei polone.
  • A fost regele Ungariei timp de 50 de ani (1387-1437), dar a lipsit mult timp din regatul său de adopție, fiind prins cu multe afaceri în Balcani, în Polonia, în spațiul german, în Boemia și în Italia.
  • A fondat Ordinul Dragonului (Societas Draconistarum) (1408), în rândurile căruia au intrat Vlad al II-lea Dracul și fiul acestuia – Vlad al III-lea Drăculea (Vlad Țepeș).
  • A fost ales „rege al romanilor” (Rex Romanorum) în 1411.
  • A participat la conciliul de la Konstanz (1414-1418), care a încheiat schisma papală veche de 40 de ani și care l-a condamnat pe Jan Hus (teologul reformator de la Universitatea din Praga) la moarte pentru erezie. Câțiva ani mai târziu, după a devenit moștenitorul de drept al coroanei Boemiei, a avut de înfruntat răscoala husiților (1420-1431), care l-au considerat părtaș la condamnarea lui Jan Hus.
  • Reputația sa de afemeiat a fost folosită pentru legenda conform căreia Iancu de Hunedoara ar fi fost copilul ilegitim al regelui, și care a servit mai departe filiației lui Matei Corvin cu regii Ungariei.
  • A fost înmormântat în cetatea Oradea (Nagyvárad), după dorința sa, alături de mormântul regelui Ladislav I „cel Sfânt” (sec. XI).
Europa_Centrala_cca1400

Europa Est-Centrală în jurul anului 1400. Sunt evidențiate statele suverane.

Written by Levantul

ianuarie 30, 2014 at 2:17 pm

Afacerea Trandafiroff sau cum au avut și românii de acum 170 de ani parte de o Roșia Montană

leave a comment »

Ion-Ghica-portret_fotoIon Ghica, fiu de boier, pașoptist și om politic liberal de un mare talent în genul memorialistic, și-a propus la bătrânețe să îi adreseze lui Vasile Alecsandri o serie de scrisori publice, în care să povestească din tinerețele sale. Evocându-l pe Nicolae Bălcescu, Ion Ghica s-a abătut puțin spre afacerea Trandaffirov, care a constat într-o inițiativă cu caracter legislativ „cu dedicație” pentru exploatări miniere pe teritoriul Țării Românești / Valahiei, respinsă în cele din urmă de Obșteasca Adunare (adunarea parlamentară de atunci). Pe atunci, inițiativa legislativă aparținea domnului, Gheorghe Bibescu (1843-1848), care după ce a fost instalat la domnie cu susținerea Rusiei – protectoare a Principatelor Valahiei și Moldovei – a ținut să facă niște „gesturi de recunoștință” față de supușii ruși. În cazul acesta, partida națională din Obșteasca Adunare a reacționat – animată probabil și de puternice sentimente anti-rusești – și a reușit să blocheze trecerea legii, cum am zice azi. Desigur, afacerea nu a fost unică nici în istoria economică universală, nici în istoria practicilor politice de tip discreționar, însă am avut o surpriză pe care m-am gândit să v-o împărtășeșc.Gheorghe_Bibescu_domnitor_George_Bibesco

„Vodă Bibescu, rădicat astfel la scaunul domniei contra voinței națiunei și chiar în contra boierilor partidului său, s-a crezut dator să își arate recunoștința sa către acei care-l ajutase [rușii - n.r.] și a încercat să se concedeze esploatarea tuturor mineralelor din principatul Valahiei ca monopol unui industriaș rus, vestitului Trandaffirof și, printr-o încheiere a sfatului administrativ, interpretând legea regulamentară într-un mod meșteșugit, acorda acelui Trandaffirof dreptul și monopolul de a esploata toate mineralele din țară.

Ca să fie bine înțeles, voi aminti că Regulamentul organic regula dreptul de esploatare a minelor în modul următor:

1. Orice proprietar avea dreptul de a esploata minele după proprietatea sa, dând statului 10 % din productul curat.

2. Descoperindu-se o mină pe o moșie particulară și guvernul voind ca acea mină să fie esploatată, avea dreptul să previe pe proprietar și să-i ceară a o esploata, iar în caz când, după 18 luni după somațiune, proprietarul nu ar punea-o în esploatare, guvernul era în drept a o esploata pe seama statului, dând proprietarului 10 % din productul curat.

Sfatul administrativ, trecând peste drepturile de proprietate a moșiilor statului și ale clerului, acordase lui Trandaffirof dreptul de a se substitui proprietarilor; și s-a văzut deodată circulând două broșuri conținând dreptul acordat lui Trandaffirof, prevenind pe proprietari a avea să se conforme cu încheierea făcută întru aceasta de Sfatul administrativ.

Aparițiunea acelor broșuri și planurile lui Trandaffirof d-a aduce 5 000 de lucrători ruși a înspăimântat țara, încât un strigăt s-a ridicat dintr-o margine la alta, și Obșteasca Adunare a trebuit să facă un raport la domn, blamând încheierile Sfatului administrativ, cerând anularea – un adevărat blam dat ministerului; acel act merită a fi raportat aci:

‘Preaînălțate doamne,

Obșteasca Adunare a văzut cuprinderea ofisului înălțimei-voastre, cu nr. 154, ce ați binevoit să-i adresați la raportul cu nr. 166, și s-a pătruns de multă mâhnire pentru băgările de seamă ce-i faceți, că ar fi ieșit din hotarele atribuțiilor sale și că ar fi călcat regulele bunei-cuviințe și a căzutului către înalta oblăduire respect, cerând prin al său raport desființarea jurnalului încheiat de Sfatul administrativ extraordinar în privința esploatației minelor și întărit prin ofisul înălțimei-voastre; mai adăogându-se și că nu s-a pătruns de cuprinderea pomenitului jurnal, ce este întemeiat chiar pe dispozițiile articolelor acelora cu cari s-a slujit la întru-expunerea din raportul său atins de prezisa pricină; la acestea luând Adunarea voie de la înălțimea-voastră, vă supune cu respect că, având supt vedere în toată vremea par. de la art. 54, art. 56 și par. de la art. 57 al Regulamentului organic, ce pe lângă altele o îndatorează ca să judece folosul tuturor măsurilor ce s-ar lua în pricini ori deobște sau întâmplătoare, socotește că n-a pășit peste ale sale atribuții, dacă privind pricina minelor, unul din obșteștile folosuri ale țărei, a chibzuit potrivit cu îndatoririle la care a supus-o pravila organică, să roage pe înălțimea-voastră, în urma deslușirilor ce luase despre cuprinderea jurnalului, ca să porunciți a se desputernici pre cât el nu se va fi aflând coglăsuitor cu legiuirile în ființă, precum și a se desființa tipăritele și obștitele examplare și a se popri de a nu mai țircula pentru depărtarea lor de la temeiurile prăvilei, pe care nu le-ar fi socotit că ar putea însemna cevași dacă nu le-ar fi recunoscut îmbrăcate cu caracter oficial. Acestea au fost, preaînălțate doamne, cuvintele pentru care Adunarea a întins plecata sa rugăciune doveditoare a singurii dorinți ca să vază prescrise chibzuirile atingătoare de esploatația minelor înlăuntrul cercului articolilor 178 și 179 a Regulamentului organic; având subt vedere, osebit de alte considerații ce privea la măsurile cerute spre asigurarea venitului statului, și darea sorocului de doisprezece ani, punct de căpetenie și vrednic a se lua în băgare de seamă, nefiind nicicum cuprins în pomenitele articole; care soroc, pentru ca să se dea de s-ar fi judecat folositor, trebuia ca o adăogire la pravilă să se așeze după formele legiuite prin art. 55 a Regulamentului spre a nu se împiedica altmintrelea nici sloboda dispoziție a fiecăruia proprietar întru cele de bunăvoie tocmeli.

Nu nădăjduia însă Adunarea a priimi de la înălțimea-voastră răspunsul, prin care nu numai sentimentele sale să cunosc altele decât cele adevărate și respectuoase către înalta oblăduire, ci și îndatoririle puse asupra ei prin articolile 54, 56 și 57 se lasă neluate în băgare de seamă. Adunarea dar se mărginește și acum întru a repeta plecata sa rugăciune, cerând cu supunere cele cuprinse în raportul său cu nr. 166.

Iar cât pentru ceea ce privește la viitorul ei, după cum bine ați voit înălțimea-voastră să adăogați în sfârșit, ea mai întâi socotește de netăgăduit a vă încredința că nu uită, nici va uita vreodată datoriile sale către înalta oblăduire, având după aceasta deplină mulțumire a se mângâia de nădejde, că ființa și locul ce înfățișează stau supt suzeranitatea și ocrotirea amândorora făcătoarelor de bine prea înalte puteri.

Acest raport s-au primit de Obșteasca Adunare după cele mai multe glasuri potrivit cu par. g de la art. 48 din Regulament.

Președinele Obșteștei Adunări:

(Semnat) Neofit mitropolitu Ungro-Vlahiei.

(Semnați) Alexandru Ghica, Const. G. Filipescu, Scarlat Gr. Ghica, Const. Gr. Ghica, Gr. Cantacuzino, I. Slătineanu, C. Filipescu, N.A. Nicolescu, C.N. Brăiloiu, A. Cocorăscu, I. Bălăceanu, C. Costescu, I. Văcărescu, M. Filipescu, A. Racoviță, C.Gr. Suțu (și un indescifrabil).

Nr. 205, 1844, februare 29.’

În dezbaterile asupra cestiunei Trandaffirof s-a relevat pentru întâiași dată talentul de orator politic a răposatului Barbu Catargiu, care, ca director al Departamentului Dreptății și deputat, a susținut cu multă căldură cauza concesionarului; dar elocința sa a trebuit să se aplece dânaintea cuvintelor patriotice a lui Costache Niculae Filipescu, a lui Niculae Niculescu și a celoralalți deputați.

Această victorie a Parlamentului din București din anul 1843 [1844 - n.r.] a fost urmată de satira plină de spirit a poetului Eliad, intitulată Măceșul [vezi mai jos - n.r.].

Cestiunea Trandaffirof era la ordinea zilei și făcea obiectul tuturor vorbirilor, și a noastre când suiam dealul Filaretului”.

(Ion Ghica, Scrisori către Vasile Alecsandri, fragment din scrisoarea datată 1886)

***

Satira „Măceșul”, scrisă și tipărită de Ion Heliade Rădulescu:

Măi măceșe, măi măceșe,
Măi spioane, măi ploscașe,
Dă-ne pace și te cară,
Du-te dracului din țară!
Ești un proclet mărăcine,
Nu ne-aduci tu vreun bine.
Pirul ăla e rea piază:
Unde-apucă, se-ncuibează;
Sapă locul, găurește -
Dă-ne pace și te cară,
Du-te dracului din țară!

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 338 other followers

%d bloggers like this: