Spre Levant, monşer!

Maria Todorova, Balcanii şi balcanismul, (trad. din engleză Mihaela Constantinescu şi Sofia Oprescu), Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, 400 p.

Maria Todorova reprezintă unul dintre puţinele cazuri de istorici care, rupţi de mediul originar prin emigrare, continuă să trateze istoria spaţiului de provenienţă cu deschiderea şi obiectivismul inerente unei activităţi strălucite de cercetător în domeniul istoriei. Născută şi instruită în Bulgaria comunistă (a absolvit Universitatea din Sofia în 1971), dumneaei va institui o tradiţie de familie, urmându-şi tatăl, pe Nikolay Todorov, în domeniul istoriei. Doctoratul în istorie obţinut în 1977 şi activitatea academică în cadrul Universităţii din Sofia îi vor conferi experienţa ştiinţifică ce o va ajuta să se afirme pe „scena” academică din Statele Unite ale Americii, începând cu anul 1988. Activitatea profesorală şi de cercetare se va amplifica după emigrarea americană, luând totodată un plin contact cu civilizaţia Occidentului.

Ca urmare a acestui benefic contact cu Occidentul, cercetătoarea de origine bulgară s-a confruntat cu mentalitatea americană privind spaţiul ei originar, Balcanii. Una din consecinţele acestor contacte postcomuniste a fost elaborarea volumului despre care vom vorbi în continuare, intitulat în original Imagining the Balkans şi tradus în româneşte sub titlul Balcanii şi balcanismul. Volumul are structura unei lucrări ştiinţifice, fiind deschis de o introducere şi finalizat de un capitol consacrat concluziilor, urmat de un aparat critic bogat. Bibliografia extinsă şi cuprinzând cele mai noi contribuţii, în diverse limbi, legate de tema abordată dă dovadă de erudiţie şi deschidere, trăsături ce se vor evidenţia şi din conţinutul lucrării. Cele şapte capitole care constituie corpul propriu-zis al volumului sunt de mărimi asemănătoare şi urmăresc un anumit plan, care decurge în sens cronologic în cadrul capitolelor.

Problema principală (PP) cu care se confruntă autoarea este cea a amplasării termenului de balcanism în câmpul curentelor de gândire sau de opinie, printre celelalte „-isme”, deci definirea şi caracterizarea conceptului. Mare parte din conţinutul acestui volum va fi destinat definirii acestui termen. Prima subproblemă (P1) apare încă din Introducere, fiind vorba de ipoteza conform căreia „balcanismul nu reprezintă doar o subspecie a orientalismului” (p.22). Maria Todorova se poziţionează în faţa lucrării lui Edward Said, Orientalism, şi trasează trăsăturile Balcanilor în raport cu cele ale Orientului. Dumneaei preia modelul lui Said, dar îl revizuieşte şi îl îmbunătăţeşte. Aşadar, urmărind să dezvolte un fenomen similar, dar nu identic, cu orientalismul, autoarea enunţă „concreteţea istorică şi geografică”,„concreteţea neimaginativă”, „metaforele masculine”, „statutul tranzitoriu” (din puncte de vedere geografic şi al dezvoltării)– ale Balcanilor -, în contrast cu „natura intangibilă”, „exotismul”, „metaforele feminine”, statutul anti-occidental – ale Orientului (p.26-34). Concluzia la care tinde să ajungă Maria Todorova este aceea că Balcanii sunt „construiţi nu ca alteritate, ci ca un sine incomplet” (p. 37), un „ţap ispăşitor” sau „acea parte necivilizată, întunecoasă, din interior” a Europei (p. 294). În felul acesta, dumneaei doreşte să rezolve o a doua suproblemă (P2), cea legată de poziţia balcanismului între europocentrism şi orientalism. A treia subproblemă (P3) se referă la definirea Balcanilor din perspectivă istorică („Ce sunt, atunci, Balcanii?”, p. 253). Maria Todorova avansează ipoteza conform căreia Balcanii sunt „echivalenţi cu moştenirea lor otomană” (p.30).

În privinţa surselor şi a metodologiei, cercetătoarea adoptă principiile istoriografiei anglo-saxone. Sursele sunt în proporţie majoritară literare, acoperind o mare gamă şi datorită etinderii cronologice (secolele XV-XX). Ele se întind de la relatări de călătorie, scrieri umaniste sau enciclopedice, filozofice sau de critică literară, până la articole din presă, discursuri politice sau beletristică. În general, sursele provin din mediul intelectual, educat. Datorită faptului că mentalul colectiv, al masselor, cu privire la Balcani nu este analizat la fel de temeinic, autoarea se limitează la a defini un balcanism al elitelor. De fapt, tocmai acest lucru a frapat-o, faptul că circulă stereotipuri atât de puternice despre Balcani în lumea educată occidentală. O altă trăsătură a surselor este cea privind spaţiul de provenienţă, predominant vest-european şi american. Aşadar, ea se va limita la definirea balcanismului din perspectiva occidentală. Totodată, cartea se va adresa, chiar dacă nu programatic, Occidentului şi va evidenţia pe alocuri un stil uşor apologetic. Totuşi, subiectivismul istoricului de origine bulgară este redus la minim, fapt care denotă profesionalismul pentru care Maria Todorova este pozitiv apreciată în mediul ştiinţific.

Deosebit de importantă este definirea termenilor puşi în discuţie, ceea ce va şi face Maria Todorova în primul capitol, intitulat „Balcanii. Nomen”. Dumneaei îşi va pune întrebarea „Care este deci povestea numelui Balkan?” (p.44), prezentând parcursul lui Balkan de la numele unei unităţi geografice la denumirea unei peninsule, evidenţiind canalele sau direcţiile de propagare a numelor, în paralel cu apariţia şi circulaţia numelui de Europa de Sud-Est cu variantele sale (Sudösteuropa etc.). În acest sens, trece în revistă menţionările cu privire la munţii Balcani, la peninsula Balcanică, şi defineşte termenii de lucru, respectiv balcanicii (albanezii, bulgarii, grecii, românii, şi majoritatea foştilor iugoslavi) şi balcanizarea (din perspectiva relaţiilor internaţionale şi din perspectiva instituţională). În adaos, subliniează eroarea pe care unii europeni au făcut-o atribuind balcanizarea perioadei de după Războaiele Balcanice, şi nu perioadei în care statele balcanice şi-au câştigat independenţa faţă de Imperiul Otoman (p.60-61).

Al doilea capitol, intitulat „Balcanii ca autodesemnare”, porneşte de la întrebarea „Ce simţi când eşti numit balcanic?” (p.68), şi redă „imaginile şi emoţiile actuale, aşa cum apar ele în regiune” (p.68). Analizând locul în care se situează diferitele naţiuni balcanice şi turcii în raport cu Balcanii şi cu Europa, autoarea conchide în felul următor: „Între toate naţiunile balcanice, bulgarii împărtăşesc toate frustrările faptului de a fi balcanic şi totuşi sunt singurii care îşi iau în serios balcanitatea” (p.92). Observaţiile subliniază trăsături ale autodesemnării: homo balkanicus creat de balcanici nu face parte din arhetipul etnic, ci din noua oligarhie, e tipul parvenitului (p.73) din „O scrisoare pierdută” a lui Caragiale; în toate cazurile balcanice avem de-a face cu autostigmatizări, pe lângă „diferite moduri de a ţine piept stigmatului”; balcanicii au conştiinţa „punţii între culturi” (p.96); balcanicii sunt „înclinaţi să-şi construiască orientalismele lor interne” (p.97). În felul acesta este atinsă subproblema P2, dar într-un mod episodic, continuată pe alocuri în următoarele capitole.

Următoarele trei capitole (3,4,5) pot fi luate în bloc. Acestea prezintă, prin masiva exploatare a surselor literare, modul în care s-a dezvoltat balcanismul occidental de-a lungul secolelor XV-XX, traseu al dezvoltării schematizat în titlul capitolului 5: „De la descoperire la invenţie, de la invenţie la clasificare” (p.184). Sunt catalogaţi veneţieni, habsburgi, germani, francezi, ruşi, britanici, americani. Autoarea nu crede în viziunea monolitică occidentală înainte de secolul al XX-lea, datorită faptului că „nu exista un Occident comun” (p. 182-183), iar după ce evidenţiază două tipare de percepţie pentru secolul al XIX-lea (aristocratic, burghez), este subliniat faptul că fiecare stat-naţiune occidental avea o tradiţie naţională, proprie, în perceperea Balcanilor (p.182). Pentru secolul al XX-lea, sunt aduse în prim plan violenţa, imaginea colectivă a Balcanilor spre deosebire de cea fragmentată (etnică), teoriile rasiale şi comunismul. La capătul acestei treceri în revistă a imaginilor occidentale despre Balcani, substanţa problemei principale (PP) este lămurită: balcanismul a suferit un dinamic proces de metamorfozare de-a lungul anilor, în funcţie de o sumedenie de factori. Aşadar, nu se poate vorbi de un balcanism etern, ci de avataruri ale acestuia. Şi Maria Todorova e conştientă de complexitatea acestei constatări la care s-a ajuns: ”Balcanii au o puternică ontologie care merită un studiu serios şi complex, o ontologie în profundă şi constantă schimbare” (p. 287). Primele două probleme (P1, P2) sunt clarificate prin puterea exemplelor, iar cercetătoarea constată: „Balcanismul a devenit, în timp, un substitut facil pentru descărcarea emoţională pe care o oferea orientalismul, scutind Occidentul de acuzaţiile de rasism, colonialism, eurocentrism şi intoleranţă creştină faţă de islam”.

Capitolul al şaselea este un excurs privind construcţia mitului Europei Centrale de către intelectuali unguri, polonezi şi cehoslovaci în anii ‘80-’90 ai secolului al XX-lea („emanciparea intelectuală a regiunii”,p. 236), ceea ce a dus la „subducţia” Balcanilor în plan secund, la ignorarea lor de către intelectualitatea occidentală.

Capitolul al şaptelea („Balcanii. Realia: Qu’est-ce qu’il y a de hors-texte?”), va dezvolta afirmaţiile din Introducere privitoare la moştenirea otomană (the ottoman legacy). Sunt identificate două mari interpretări ale moştenirii otomane, cea privind impunerea otomanilor faţă de cei cuceriţi, şi cea privind „simbioza complexă între tradiţiile turcă, islamică şi bizantină/balcanică” (p.257). Cea de-a treia subproblemă (P3) se dovedeşte mai complexă decât părea a fi, moştenirea otomană fiind caracterizată la nivel economic şi social, dar la nivelul mentalului, Maria Todorova anunţă pericolul ca mitologema „mentalităţii balcanice” să se transforme într-o mitologie înşelătoare (p.282-283). Ipoteza este verificată şi este infirmată la anumite niveluri, cum ar fi mentalitatea precizată. În plus ea este deturnată spre studiul evoluţiei percepţiei trecutului otoman. Problema moştenirii otomane rămâne deschisă şi constituie pentru acest volum o încercare timidă de a integra realitatea în contextul balcanismului, demers prea complicat ce nu priveşte această lucrare.

La o vedere superficială, autoarea ar putea fi acuzată de tezism, însă enunţurile dumneaei rămân la un stadiu incipient, de simple observaţii. Erudiţia şi cunoaşterea, dar şi indignarea, ce-i drept, explică siguranţa cu care face afirmaţii, majoritatea tranşante şi fără echivoc. În general, fiecare afirmaţie e însoţită de cel puţin un exemplu, ceea ce face totuşi lectura greoaie. Aparatul argumentativ nu e suficient de solid şi nici sistematizat, exemplele sunt culese şi sunt destinate doar susţinerii ideilor, nu verificării lor, ceea ce dă textului un caracter de prezentare. Foarte rar sunt folosite cuvinte precum „probabil”, „s-ar putea”, care să exprime o oarecare prudenţă. În felul acesta discursul din „Balcanii şi balcanismul” riscă să devină ţinta unor atacuri de critică metodologică. Aceste neajunsuri sunt scuzabile atâta timp cât textul se înscrie într-un registru eseistic, mai puţin ştiinţific şi mai degrabă publicistic. Sunt izolate afirmaţiile nefondate (sau fondate pe o opinie generală), cum ar fi „Nicolae Ceauşescu, cel mai odios dictator al Europei de Est” (p.214). Deseori, demontarea pe un ton ironic ale unor texte sau fapte ale occidentalilor, sau contraexemplele culese mai ales dintre atrocităţile Occidentului, arată cum inevitabil autoarea de origine balcanică este afectată de imaginile eronate despre poporul şi cultura ei.

E de admirat la Maria Todorova extraordinara deschidere către noile rezultate ale cercetărilor din diverse domenii adiacente istoriei ideilor, cum ar fi: semiotica şi ştiinţele comunicării, sociologia, psihologia (de exemplu, mecanismul psihologic al stigmatizării şi al autostigmatizării, p.96-102), filozofia, antropologia. De asemenea, exemplelor din sursele occidentale le este conferită putere de convingere prin contextualizarea lor, însoţirea lor de tablete biografice, care pot sugera factorii de distorsionare în perceperea Balcanilor.

În pofida unor greutăţi de lectură sau de urmărire a ideilor, dovadă a faptului că există foarte multe probleme adiacente temei, unele dintre ele lansate de autoare, lucrarea de faţă reuneşte expresiile percepţiei occidentale a Balcanilor într-un album critic de referinţă care constituie un semnal de avertizare împotriva prejudecăţilor, inflexibilităţii în gândire, şi lipsei contextualizării din mediul intelectual.

Am dat peste trei apelative, în cazul acesta - supranume -, identice, ale unor trei cunoscuţi conducători din spaţiul sud-est european. Primii doi au fost fraţi şi au purtat pe rând coroana de ţar vlaho-bulgar: Petru, zis şi Kalopeter (1185-1190), şi Ioniţă, zis şi Kaloioannes/Kalojan (1197-1207), compus cu adjectivul “kalos”, care în greacă înseamnă “frumos”. Al treilea a fost Radu cel Frumos, domn al Ţării Româneşti între 1462-1475, cu întreruperi (în locul fratelui său, Vlad Ţepeş, îndepărtat de la tron de către sultanul Mahomed al II-lea). Sunt sigur că mai există astfel de supranume şi că au desigur o semnificaţie mai puţin de natură fizionomică. O primă opinie s-ar lega de calitatea morală a celor trei personaje. Ar putea fi “frumoşi” cu sensul de “buni” (un cuvânt care iar ar ridica o grămadă de întrebări). Să exclud semnificaţia fizionomică ar însemna totuşi să nu iau în seamă corespondenţa strânsă între suflet şi trup din concepţia medievală, potrivit căreia frumuseţea e dovada bunătăţii. Dar de ce să fi fost ei buni? “Cercetările continuă.”

Editura Humanitas a editat de curând un grup de trei texte aparţinând lui Constantin Noica (Constantin Noica, Despre lăutărism, Bucureşti, Humanitas, 2007) şi scrise în perioada lui Ceauşescu, în care ne vorbeşte despre cultura română, despre situaţia în care se află aceasta şi despre posibilele schimbări în bine - în cultura de performanţă.

Primul text, inedit din câte am înţeles, are un titlu pe modelul unuia din vechime: Modelul Cantemir în cultura noastră sau Memoriu către Cel de Sus asupra situaţiei spiritului în cele trei ţări româneşti. Acesta ne interesează în mod special, deoarece face referire la Cantemir. Noica era de părere că Dimitrie Cantemir a dat “un fel de model” al omului de cultură român, model care “are o contraparte tare proastă”: omul de cultură român e slăbit de “deschiderea sa către mai multe lucruri deodată”. Vrea să facă multe şi, zic eu, asta îl măguleşte. Nu e românul mândru că e omul bun la toate? Această împărţire intelectuală, cu aer de enciclopedism sau chiar de dilentantism, a omului de cultură român, a fost denumită de Noica “lăutărism”. Spune el, cu o expresivă exagerare, despre “reuşita de a spune lucrurile oarecum <<după ureche>>”, asemeni lui Barbu Lăutaru. Şi trece la exemple.

Iorga e caz de lăutărism. La fel şi Bogdan Petriceicu Haşdeu. Apoi îndeamnă la evitarea elaborării de eseuri dacă nu suntem specialişti în domeniul abordat: “Nu faci eseu de jos în sus, de la ignoranţă spre cultură, ci de sus în jos, de la cultură spre joacă şi graţie, precum şi spre cititorul mai puţin avizat” (p.33). Aşadar, eseuri să facem la bătrâneţe (şi doar dacă în timpul tinereţii nu am dormit). Noica pe urmă scoate din pălărie trei personalităţi care marchează anti-lăutărismul: Emil Cioran, Alexandru Dragomir, Alexandru Elian.

O afirmaţie radicală precum “dacă prin imposibil ar dispărea România din lume, atunci nici măcar o filă întreagă din istoria culturii europene nu s-ar rupe” e insoţită de ironia privindu-l din nou pe Cantemir: “dacă din talentul lui lăutăresc a ştiut să scoată  şi un sistem de notaţie muzicală, şi o primă monografie despre muzica orientală, acestea îl absolvă de de lăutărism la propriu.”(p.42-43)

Totuşi, Noica e un om al unor vremuri diferite de cele ale lui Cantemir. El, după contactele cu Germania şi după, am putea spune, “aculturaţia metodologică” germană, e cuprins de idealul său privind o cultură românească de performanţă, luându-l pe Cantemir din epoca sa, caracterizată prin tocmai enciclopedismul şi diletantismul pozitiv de care domnitorul român dă dovadă, şi operând asupra lui aproape în maniera lui Procust. Sunt convins că Noica s-o fi săturat de propaganda comunistă cu privire la “marele cărturar iluminist” şi a scris acest text cu o oarecare mânie. Cantemir, în cele din urmă, l-a ajutat să sublinieze o realitate a României moderne: lăutărismul.

Scriitorul turc Orhan Pamuk, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 2006, îşi va întâlni cititorii români, pe 23 aprilie, la Ateneul Român, în public aflându-se, printre alţii, Emil Hurezeanu, Mihaela Rădulescu şi Răzvan Exarhu, transmite editura Curtea Veche.

“Venirea lui Orhan Pamuk în România este cu siguranţă evenimentul cultural al anului 2008, fiind prima dată când un câştigător al Premiului Nobel pentru Literatură vizitează România, după 1990. Este un autor excepţional, pe care publicul îl aştepta de multă vreme. În plus, în acest an, editura Curtea Veche împlineşte 10 ani de prezenţă pe piaţa de carte şi doream să oferim cititorilor noştri un astfel de cadou”, a declarat Irén Arsene, directorul editurii Curtea Veche.

În aceeaşi zi, Universitatea din Bucureşti îi va decerna lui Orhan Pamuk titlul de Doctor Honoris Causa, în cadrul unui ceremonii care va avea loc în Sala Senatului Universităţii.

Programul scriitorului turc în România va continua, în 24 aprilie, când Orhan Pamuk va acorda autografe tuturor celor prezenţii în magazinul Diverta Magheru. După sesiunea de autografe, Pamuk va participa alături de invitaţii editurii Curtea Veche la cocktailul care va avea loc la Clubul Ţăranului, din incinta Muzeului Ţăranului Român.

Curtea Veche a început editarea unei serii de autor Orhan Pamuk în 2006, înainte ca scriitorul să câştige Premiul Nobel pentru Literatură. Faimos în Turcia prin scrierile sale, Orhan Pamuk şi-a sporit notorietatea în 2005, în întreaga lume, după ce a criticat dur câteva păcate neispăşite ale ţării lui: genocidul armenilor din 1915 şi o suprimare similară a minorităţii kurde. Din cauza reacţiilor grupurilor naţionaliste, scriitorul în vârstă de 53 de ani a fugit din Turcia pentru o perioadă, iar când s-a întors, statul s-a pregătit să-l judece pentru “insultarea” Turciei şi a identităţii naţionale. Organizaţii de protecţie a drepturilor omului şi asociaţii ale scriitorilor din toată lumea s-au arătat solidare cu Pamuk. Până la urmă, procesul a fost abandonat, în mod oficial, din cauza unei probleme de procedură.

Orhan Pamuk a fost tradus în aproape 40 de limbi şi a primit o mulţime de distincţii, inclusiv premiul Médicis étranger 2005 pentru “Zăpada” şi premiul Impac 2003, obţinut cu “Mă numesc Roşu”. În 2005, la Târgul de Carte de la Frankfurt, scriitorul a primit prestigiosul Friedenspreis (Premiul Păcii), numele său alăturându-se unor laureaţi celebri: Vaclav Havel, Mario Vargas Llosa, Susan Sontag, Peter Esterhazy şi alţii.

Datorită lui Herodot am auzit despre alteritate, crezând în acelaşi timp că asimilez un concept legat de nişte realităţi cu totul necunoscute: modul cum priveau grecii antici “restul lumii”. De atunci, alteritatea a devenit o obsesie personală, realizând că este un element indispensabil pentru identitate. De multe ori răspundem la întrebarea “Cine suntem?” prin nevoia de a răspunde la o a doua întrebare: “Cine sunt ceilalţi?”.

Normalitatea o deţine fiecare. Pe a sa. Există mai multe tipuri de normalitate, la fel cum există mai multe tipuri de entităţi purtătoare. Normalitatea mea se raportează la cultura europeană, la religia creştină şi la setul de valori care descind din sinteza primelor două. A încerca să înţeleg culturile asiatice (în special cele islamice, semite sau turcice) este echivalent cu a încerca să înţeleg un Străin deplin. Pericolul în faţa căruia mă aflu - de a nu fi capabil să înţeleg şi să respect ceea ce descopăr la Străin, riscul de a generaliza şi desconsidera, s-ar putea să obtureze neputinţa de a-mi percepe cu claritate tocmai propria cultură. De câte ori nu ni se întâmplă să ne înşelăm în privinţa propriului românism, propriului balcanism, propriului europenism, propriului creştinism? Obiectivismul istoric e un fluture pe care îl strângi în palmă cu atâta entuziasm încât nu mai rămân decât fărâme. A scrie istoria Străinului e o responsabilitate cu probabilitate mare de a produce un rateu.

Bufniţa prezentă pe monedele antice ale Atenei m-a trimis repede cu gândul la desenele animate în care profesorul era reprezentat de o bufniţă. Asocierea acestei păsări-simbol cu înţelepciunea este o consecinţă a modului în care atenienii o reprezentau pe zeiţa eponimă Athena, cunoscută ca divinitate a Înţelepciunii şi a Războiului, pe unităţile monetare. În Odiseea, zeiţa Athena este numită glaukpis - cea cu ochi de bufniţă -, datorită ochilor ei mari şi rotunzi. Atributul înţelepciunii a fost transferat, aşadar, către bufniţă, pornindu-se de la fizionomia Athenei. Aspectul ochilor, precum şi legătura sufletului/spiritului cu ochii, sunt două lucruri cărora lumea greco-romană, continuând cu lumea creştină, le acordă o foarte mare importanţă.

Întrebarea aceasta a existat permanent în minţile istoricilor români şi continuă să existe, atâta timp cât răspunsul nu e definitiv. Dintre cei preocupaţi în mod special de relaţiile româno-otomane, osmanistul Mihai Maxim s-a ocupat intens de această problemă, pe care a  tratat-o în numeroase articole de specialitate, precum şi în volumul intitulat “Ţările Române şi Înalta Poartă (Cadrul juridic al relaţiilor româno-otomane în Evul Mediu)” (Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993). În acest volum, autorul prezintă cititorilor o listă bogată de cauze sau factori care “numai luaţi în bloc, ne pot explica de ce otomanii n-au cucerit ţările române”. Printre motivele invocate se numără: solidaritatea internă (p. 114) datorată centralizării, solidaritatea “celor trei ţări româneşti surori” (p.116), specificul organizării militare a Ţărilor Române (p. 117-120), “diplomaţia activă, suplă, de echilibru, între laturile triunghiului de forţe agresive înconjurătoare” (p. 120), “teama Porţii de complicaţii ulterioare” (p. 122). De asemenea, profesorul Mihai Maxim reconsideră tezele lansate de P.P. Panaitescu (p.126), predecesorul său în acest domeniu, teze care enunţă faptul că Ţările Române nu se aflau pe principala rută de expansiune a Imperiului Otoman, precum şi “rentabilitatea regimului indirect de dominaţie, prin intermediul unei administraţii româneşti”. Ambele sunt rediscutate şi nuanţate de către autor.

Ceea ce mi-a născut întrebări şi îndoieli a fost grupul de factori referitori la capacitatea românilor de a rezista în faţa otomanilor. O inerţie naţionalistă pare să-l conducă pe autor, până la a se folosi de date culese din “Istoria militară a poporului român” (Bucureşti, Editura Militară, 1984-1989), o lucrare în 6 volume, printre coordonatorii căreia se află şi Ilie Ceauşescu (!). La fel ca problema obsedantă a continuităţii românilor, această problemă a cuceririi Ţărilor Române rămâne încă nerezolvată pe deplin. Poate “interogarea” părţii adverse, a otomanilor, ar clarifica mai bine lucrurile. Lucrarea lui Mihai Maxim are o contribuţie importantă, însă oricine cred că e de acord cu reevaluarea şi dinamica istoriografică.

Description de l’Égypte, ou Recueil des observations et des recherches qui ont été faites en Égypte pendant l’expédition de l’armée française este o lucrare amplă întocmită pe baza materialelor strânse de echipa numeroasă de savanţi (cca 160) ce l-a însoţit pe Napoleon Bonaparte în expediţia sa din Egipt, în timpul anilor 1798-1801. O veritabilă comoară de imagini (peste 3000), într-un format de 100 cm x 81 cm, cuprinzând gravuri cu vestigiile Egiptului Antic, până la cele mai mici detalii (inclusiv inscripţii), şi panorame ale Egiptului de la începutul secolului al XIX-lea, cu desene care surprind atât arhitectura, cât şi elementele etnografice şi culturale ale lumii arabe. Curiozitatea merge până la reprezentarea faunei, vegetaţiei şi rocilor din locurile văzute pentru prima oară de cei mai mulţi dintre savanţi.

Lucrarea aceasta oferă un foarte fidel instrumentar pentru cercetarea istorică, dar ea este, înainte de toate, o operă de artă demnă de admirat de către orice privitor. Un exemplar al acesteia îl puteţi vedea expus la Biblioteca Teleky din Târgu-Mureş (posibil să existe un exemplar şi la Biblioteca Academiei Române). Editura Taschen a publicat o ediţie completă superbă, într-un format mic, ce-i drept, dar cu imaginile de bună calitate (peste 1000 de pagini, la un preţ de 80 ron) (atenţie, mai există şi o ediţie fragmentară).

Cartea elveţianului Nicolas Bouvier, apărută în traducere românească la editura Humanitas în 2007, este - aşa cum spune şi subtitlul - jurnalul unei călătorii care s-a întins pe teritoriile memorabilului Imperiu Persan în decursul unui an şi jumătate (iunie 1953 - decembrie 1954). Locurile demne de menţionat prin care au trecut cei doi - autorul şi prietenul lui, Thierry Vernet - cu ajutorul unui automobil Fiat sunt colorate în tonuri diverse: Istanbul, Ankara, Erzerum, Tabriz, Teheran, Persepolis, Kerman, Quetta, Kabul, relatarea încheindu-se cu trecerea lui Nicolas în India, unde un nou capitol al călătoriei se deschide. Scriitorul-călător decorează şirul de evenimente cu observaţii asupra culturilor întâlnite în cale, dovedind o deschidere şi o capacitate de transmitere a imaginilor extraordinare, venite din partea unui european cucerit de est. Curiozitate şi aventură la pachet.

[...viitura luase podul peste Kizil Uzen. Nu se putea trece nicicum...]
Malurile erau deja pline de caravane şi turme. Apoi un trib de karaci care coborau spre sud şi-au instalat micile lor fierării şi au început să meşterească pentru camionagiii care nu puteau, fireşte, să-şi părăsească încărcăturile. Şoferii care lucrau pe cont propriu au început să-şi vândă marfa pe loc, s-o schimbe pe legume cu ţăranii din vecinătate. După o săptămână, la fiecare capăt al podului se formase un oraş: corturi, mii de animale care behăiau, mugeau, răgeau, fumuri, orătănii, barăci din frunze şi scânduri adăpostind mai multe ceainării, familii ce-şi închiriau locul sub coviltirul camioanelor goale, partide furtunoase de table, câţiva dervişi care exorcizau bolnavi, fără a-i socoti pe cerşetorii şi prostituatele care năvăliseră să profite de ocazie. O brambureală admirabilă…şi începea să dea colţul ierbii. Nu mai lipsea decât moscheea. Viaţa, ce vreţi!
[Nicolas Bouvier, Rostul lumii, Bucureşti, Humanitas, 2007, p. 174-175]

         Revoluţia din 1821 a marcat începutul unei noi schimbări în procesul de modernizare a Principatelor Române, proces care îşi găseşte originea în ultimul sfert al secolului al XVIII-lea, pe fondul confruntărilor militare ale celor trei puteri care îşi dispută teritorii ale spaţiului românesc, aceste puteri fiind: Imperiul Otoman, Imperiul Rus şi Imperiul Habsburgic (din 1804 va adopta denumirea de Imperiu Austriac).

            Figura emblematică a Revoluţiei de la 1821 a fost Tudor Vladimirescu, sluger în Oltenia, posesor al unei averi importante şi deţinător al calităţii de sudit, beneficiind astfel de protecţia Imperiului Rus, drept răsplată pentru participarea sa ca porucic (locotenent) la războiul ruso-turc din 1806-1812, de partea armatei ruse. Tudor Vladimirescu va conduce întreaga răscoală, fiind totodată cel care va duce tratative cu boierii Ţării Româneşti, precum şi cu reprezentanţii societăţii Eteria. O dată cu moartea acestuia, în luna mai a anului 1821, Revoluţia românească va lua sfărşit, rămânând astfel neconsumată.

Şirul evenimentelor care au avut loc pe durata Revoluţiei, între ianuarie şi mai 1821, a fost intens şi ambiguu, o interpretare clară a acţiunilor fiind greu de efectuat şi din pricina multitudinii de persoane implicate, cu origini şi interese divergente sau prea puţin dezvăluite. La mijlocul lunii ianuarie, domnitorul Ţării Româneşti, Alexandru Suţu, bătrân şi bolnav, constituie un Comitet de ocârmuire, alcătuit din mitropolitul Dionisie Lupu şi mai mulţi boieri (Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica, Barbu Văcărescu, Grigore Filipescu etc.). În aceeaşi zi – 15 ianuarie -, Tudor, aflat în Bucureşti, încheie acorduri cu marii boieri (printr-un „act de încredinţare”, devenind astfel subordonatul lor) şi cu eteriştii Iordache Olimpiotul şi Ioan Farmache. Peste trei zile, el va pleca din Bucureşti spre Oltenia, alături de Dimitrie Macedonski, aghiotantul său trimis de către boieri. La 21 ianuarie este arestat ispravnicul judeţului Gorj, Dinicu Oteteleşanu, iar la 23 ianuarie, Tudor Vladimirescu emite proclamaţia „de la Padeş”, prin care face apel de luptă „cătră tot norodul omenesc din Bucureşti şi din celelalte oraşe şi sate ale Ţării Rumâneşti”. Este redactat şi trimis, de asemenea, un arz adresat Înaltei Porţi, prin care Tudor îşi clarifică poziţia faţă de puterea suzerană. La 30 ianuarie Divanul ţării porunceşte slugerului să înceteze răscoala şi trimite un arz către Poartă. În ziua următoare moare domnitorul Alexandru Suţu. Vladimirescu continuă răscoala, demonstrând acest fapt prin scrisoarea din 4 februarie adresată Divanului. În consecinţă, Divanul îl trimite pe marele vornic Constantin Samurcaş în Oltenia pentru a potoli răscoala. La mijlocul lunii februarie este emis un nou act, cunoscut sub numele de „Cererile norodului rumânesc”, un document programatic în 20 de puncte alcătuit de Tudor Vladimirescu. În următoarele zile, conducătorul Eteriei, Alexandru Ipsilanti, trece Prutul în Moldova şi, cu ajutorul domnitorului principatului moldovean, Mihail Suţu, ajunge în luna martie la graniţa  Moldovei cu Ţara Românească, urmărind să ajungă la Bucureşti. Între timp, Tudor Vladimirescu avansează cu armata sa până la marginea Bucureştiului, în timp ce boierii Grigore Brâncoveanu, Iordache Filipescu, Grigore Filipescu, Constantin Samurcaş şi consulul rus Alexandru Pini fug la Braşov, iar caimacanii sosiţi la 24 februarie se retrag la Giurgiu. Din tabăra sa de lângă Bucureşti, Tudor Vladimirescu emite o serie de proclamaţii („Proclamaţia de la Bolintin”, datată pe 16 martie; proclamaţia din 20 martie) şi încheie un acord cu Divanul Ţării Româneşti, consfiinţit de un jurământ reciproc, pe 23 martie. Alexandru Ipsilanti ajunge cu trupele sale lângă Bucureşti la sfârşitul lunii martie, avându-se în vedere o întâlnire între cei doi conducători revoluţionari, întrevedere concretizată pe 6 aprilie, în urma căreia este împărţită administraţia ţării prin distribuirea judeţelor din nordul Munteniei lui Ipsilanti şi a judeţelor de câmpie, precum şi a Olteniei, către Tudor Vladimirescu. Ipsilanti se retrage la Târgovişte, având tot mai mulţi aderenţi din rândul boierimii şi clerului. Dintre aceştia, sunt sechestraţi în Bucureşti de către Tudor: mitropolitul Dionisie Lupu, Al. Filipescu, Iordache Slătineanu, urmând să fie eliberaţi la 14 mai şi trimişi la Târgovişte.  În următoarea zi, armata lui Tudor se retrage către mănăstirile fortificate din nordul Olteniei. Intervenţia armată a Porţii ameninţa capitala Ţării Româneşti. Pe drumul de întoarcere, la Goleşti, conducătorul revoluţiei se întâlneşte cu Iordache Olimpiotul (18 mai), care îl va aresta pe 21 mai. Adus în faţa lui Alexandru Ipsilanti, Tudor Vladimirescu este judecat şi condamnat la moarte, fiind executat pe 27 mai.

            Ce s-a ascuns însă în spatele faptelor? Interpretările sunt multiple, date de comportamentul conjunctural al lui Tudor Vladimirescu. S-au născut multe întrebări, nici până în prezent lămurite. Ambiguitatea faptelor lasă mai mult loc presupunerilor decât certitudinilor. Vom urmări să clarificăm caracterul răscoalei, obiectivele şi slăbiciunile lui Tudor Vladimirescu.

            Revoluţia a fost pregătită din timp, cu minuţiozitate. Tudor Vladimirescu îşi asigură sprijinul boierilor Grigore Ghica, Grigore Brâncoveanu şi Barbu Văcărescu şi ajutorul Eteriei prin Iordache Olimpiotul si Ioan Farmache. Totuşi, Tudor nu deţine independenţa acţiunilor sale, din moment ce el este delegat de boieri „să rădici norodul cu arme şi să urmezi precum eşti povăţuit” (ceea ce arată o oarecare subordonare), iar înţelegerea eteristă îl obligă „să lucreze de comun acord şi unitar, după cum o cere datoria pe care ne-o impune acordul de faţă.” Boierii cresc controlul şi prin numirea aghiotantului Dimitrie Macedonski, care urma să vegheze asupra acţiunilor întreprinse de Tudor.

Prin întelegerea semnată cu eteriştii, slugerul Tudor se angaja să lupte pentru eliberarea „de sub jugul apăsător al barbarilor” şi să ridice „semnul biruitor al crucii izbăvitoare” şi era autorizat „să se prefacă a provoca dezordini, a stârni complicaţii interne şi externe şi a se folosi de toată viclenia, care poate duce la atingerea scopului nostru comun.” Evident, avem de-a face cu obiective de eliberare naţională, specifice Eteriei, dar care este poziţia lui Tudor faţă de Ţara Românească condusă de grecii fanarioţi? Nemulţumirile menţionate în proclamaţia „de la Padeş” sunt îndreptate „către  căpeteniile noastre, zic, atât cele bisăriceşti, cât şi cele politiceşti”, fiind lansat apelul către populaţie să reacţioneze în faţa abuzurilor. Sunt criticaţi astfel reprezentanţii unui sistem defectuos impus de Poartă, cel fanariot, nu însă sistemul însuşi, deoarece o astfel de critică, prea riscantă,  ar fi vizat direct puterea otomană, faţă de care Tudor îşi clarifică poziţia prin arzmahzarul din 23 ianuarie. Într-o manieră diplomatică, documentul vorbeşte despre „cumplitele patimi ce le suferim din pricina unirii pământenilor boieri cu cei du pe vremi trimişi domni şi otcârmuitori acestui norod”, situând astfel potentaţii din Ţara Românească între mulţimea care cade victimă abuzurilor acestora şi bunul împărat, „Veichilul lui Dumnezău, prea puternicul nostru împărat,” care „voeşte ca noi, ca nişte credincioşi ai lui, să trăim bine. Dar nu ne lasă răul, ce ni-l pun peste cap căpeteniile noastre!”. Mişcarea lui Tudor e transparentă în faţa turcilor, dovadă fiind cuvintele „arădicarea noastră nu este pentru altcevaşi nici într-un chip, decât numai asupra boierilor care ne-au mâncat dreptăţile noastre cu care ne-au miluit pe prea puternica împărăţie”.

Caracterul social care a fost atribuit răscoalei de către istorici este simplist totuşi. Ne confruntăm cu un complex de probleme, cu o întreagă societate defectuoasă, deci cu un sistem care trebuie înlocuit, în viziunea lui Tudor Vladimirescu. Defectele acestui sistem sunt ilustrate foarte clar şi detaliat în documentul numit „Cererile norodului rumânesc”, fiind stipulate idei de reformă de ordin fiscal (desfiinţarea vămilor interne, diminuarea numărului de taxe, anularea măsurilor fiscale ale domnitorului Alexandru Suţu), administrativ (restrângerea numărului boierilor greci, ocuparea funcţiilor pe baza meritelor, alegerea unui nou mitropolit de către popor), militar (armata naţională), economic (fixarea preţurilor maximale la produsele de bază), juridic (reducerea numărului de judecători şi a taxelor de judecată). Ultimele domnii se filtrează, dorindu-se revenirea la aspectele pozitive ale fiecăreia, ceea ce dă mişcării un caracter retrograd („Prăvilniceasca Condică a domnului Caragea să lipsească cu totu, nefiind făcută cu voinţa a tot norodul; iar a domnului Ipsilant să rămâie bună şi să să urmeze”).

Totodată, răscoala nu se construieşte pe baza luptei de clasă dintre boieri şi ţărani. Tudor Vladimirescu foloseşte ţărănimea pe post de masă de manevră, adevăratul sprijin solicitându-l de la boieri şi de la panduri. În proclamaţia de la Padeş, se menţionează cum „să să aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sînt ai noştri şi cu noi dimpreună vor lucrea binele, ca să le fie şi lor bine, precum ne sunt făgăduiţi!”. Tot el va fi cel care îi va executa pe jefuitorii boierilor refugiaţi la Beneşti. Boierii deţin puterea legitimă, iar acordul lor privind revoluţia lui Tudor tranferă legitimitate acestuia. Măsurile Comitetului oblăduitor împotriva acţiunilor căpitanului de panduri sunt evazive şi menite să „adoarmă vigilenţa Porţii”. Am putea merge mai departe cu faptul că boierii au acţionat din umbră, făcându-l astfel pe Tudor Vladimirescu unic responsabil al răscoalei.

Situaţia se complică în momentul în care armata eteristă a lui Alexandru Ipsilanti îşi face apariţia la hotarele Ţării Româneşti. Confruntarea dintre cei doi revoluţionari se situează la nivelul intereselor. Dacă Alexandru Ipsilanti doreşte independenţa grecilor în faţă puterii otomane, sperând la o mişcare de anvergură multinaţională, deci o luptă antiotomană, Tudor Vladimirescu se limitează la dorinţa de a schimba sistemul fanariot, deci la o luptă antifanariotă, nuanţată totodată. În aceste condiţii, apare o rivalitate între cele două tabere, însoţită de tensiuni şi concretizată prin lupta pentru putere. Astfel, Tudor încearcă să-şi atragă cât mai mulţi susţinători de partea sa: emite proclamaţii către populaţia Bucureştiului (agravarea circumstanţelor duce la un mesaj radical: „Căci oricare va fi la un glas şi întru unire cu creştinescul norod, ce este pornit numai pentru dreptate, acela se va numi patriot. Iar vericare se va împotrivi binelui obştesc, acela ca un vrăjmaş se va socoti!”)  şi către populaţia întregii Ţări Româneşti („câţi sunteţi vrednici de a purta arme împotriva vrăjmaşului dreptăţilor ţării, veniţi la mine”; „iar câţi nu sînteţi născuţi pentru această meserie, împliniţi-vă datoriile cu toată supunerea ce să cuvine să daţi cătră dumnealor boierii ispravnicii ai judeţelor”), ocupă Bucureştiul şi îşi arogă atributele domniei prin portul potcapului cu fund alb, în cele din urmă făcând schimb de jurăminte cu boierii rămaşi în Bucureşti, pe un ton marţial, dar căutând să-i menajeze. Pericolul reprezentat de eteriştii indisciplinaţi şi dedaţi la jafuri dă revoluţiei o tentă naţională, împotriva Eteriei. Tudor Vladimirescu, simţind că este abandonat, face gesturi disperate, cum ar fi închiderea unor boieri în mânăstirile din Bucureşti pentru a nu fugi la Braşov sau la Târgovişte, unde îşi aşezase Ipsilanti cartierul general. Faptul că ducea o corespondenţă cu autorităţile otomane va fi văzut de eterişti ca un act de trădare şi ca atare va conduce la execuţia căpitanului de panduri de către conducătorii Eteriei. Totuşi, acuzaţia de trădare e discutabilă, din moment ce Tudor Vladimirescu nu putea fi decât un asociat al mişcării greceşti, nu un membru al Eteriei. Circumstanţele au fost nefavorabile, căci nimeni nu a intervenit pentru a-l salva.

Nu putem ignora faptul că Tudor Vladimirescu şi-ar fi pus speranţele în sincronizarea acţiunii sale cu cea a lui Ipsilanti, creându-se astfel o forţă de presiune mai mare asupra Imperiului Otoman, mai ales că era încredinţat de susţinerea Eteriei de către Imperiul Rus (în cele din urmă dezavuată de către ţar).

Revoluţia din 1821 din Ţara Românească a arătat mai mult decât oricând până atunci deficienţele sistemului pe care erau construite structuri arhaice, o revoluţie care nu a fost desăvârşită, dar care a reuşit să înainteze potenţiale schimbări în direcţia modernizării Principatelor dunărene.