Florin Țurcanu – Un semn al vremurilor: dl Ioan Scurtu in fruntea Institutului „Nicolae Iorga“

sursa: Observator Cultural, nr. 58, aprilie 2001

 

O comisie a Academiei Romane a decis, acum citeva zile, pe baza unui concurs la care au participat istoricii Andrei Pippidi si Ioan Scurtu, numirea acestuia din urma in postul de director al Institutului de istorie „Nicolae Iorga“.
Decizia comisiei ii poate uimi, fara indoiala, pe multi dintre istoricii romani. Desi numele celor doi sint bine cunoscute, ne putem intreba, pe buna dreptate, conform caror criterii a avut cistig de cauza candidatura dlui Scurtu in fata celei a profesorului Pippidi. Institutul „Nicolae Iorga“ este cel mai important si cel mai cunoscut institut de istorie din Romania. Vocatia lui, se stie, este istoria universala, dupa cum si-a dorit-o ilustrul sau fondator. Ce perioada din istoria universala acopera scrierile dlui Scurtu, specializat in istoria de doua decenii a Romaniei interbelice? Sint mai putin convingatoare volumele si articolele dlui Pippidi, care trateaza teme ce merg din Evul Mediu pina la inceputul secolului al XIX-lea si privesc atit istoria romanilor, cit si pe cea sud-est europeana? Dl Scurtu ne-a obisnuit nu doar cu o istorie strict politica, ci cu una in care insusi fenomenul politic este inteles si tratat in cel mai ingust mod. Cine ar avea rabdarea sa parcurga cartile dlui Scurtu s-ar intilni cu o istorie fara intrebari si nedumeriri, liniara, limitata cu suficienta la spatiul national, deloc tentata de demersul comparativ si de diversitatea explicativa. O istorie cu surse putin variate si insuficient supuse exercitiului critic. O istorie care pare sa ignore cu totul nevoia de dialog intelectual cu istoriografia din afara Romaniei. O istorie comoda, in cele din urma, si pentru cel care o scrie, si pentru cel care o citeste.

Acest mod de a scrie istoria poarta urmele adinci ale interdictiilor si limitarilor de tot felul la care dl Scurtu a fost supus, ca istoric al perioadei interbelice, de cenzura comunista. A fost optiunea domniei sale sa accepte cenzura, sa scrie carti pe baza unor documente selectionate de altii, sa tolereze lipsa bibliografiei de specialitate si sa citeze trunchiat sursele. A fost alegerea sa aceea de a publica inainte de 1989 o istorie a Partidului National-Taranesc si una a monarhiei romane care nu ar putea fi astazi utilizate sau recomandate de nici un istoric responsabil. Aceste compromisuri profesionale nu pot fi sterse cu buretele. Ele il fac cu atit mai putin apt pe dl Scurtu sa-si compare scrierile cu acelea ale unui istoric care a privilegiat tocmai eruditia, abundenta de informatie, scrupulul cercetarii in arhive si varietatea planurilor pe care si-a construit subiectele. Hommes et idées du Sud-Est européen sau Traditia politica bizantina in Tarile Romane, publicate de Andrei Pippidi tot inainte de 1989, fac parte dintre cartile reprezentative pentru ceea ce a putut da mai bun istoriografia noastra in perioada comunista. Sa mai adaugam ca, desi tocmai istoria contemporana este in cea mai mare suferinta in Romania, profesorul Pippidi – si nu dl Scurtu – s-a aplecat in mod explicit, cu mai multe ocazii, asupra problemelor reconstructiei istoriografiei romane dupa 1989? Sau poate ca nu este nimic de reconstruit in istoriografia romana dupa doua decenii de stalinism si alte doua de national-comunism, de la decenta profesionala la obisnuinta schimburilor intelectuale?

Sa mai amintim ca o calitate absolut necesara directorului unui institut ca „Nicolae Iorga“ este prestigiul intelectual international si capacitatea de a utiliza si dezvolta o vasta retea de relatii profesionale? Ma indoiesc cu totul ca ar putea fi pusa in balanta recunoasterea profesionala de care se bucura in afara Romaniei dl Scurtu cu aceea de care se bucura profesorul Pippidi.
Comparati cele mai recente lucrari ale dlui Scurtu cu textele de istorie politica interbelica produse de istorici precum Ian Kershaw, Detlev Peukert, Oleg Hlevniuk, Emilio Gentile, Sheila Fitzpatrick sau cu acelea cuprinse in Cartea neagra a comunismului. Cautati idiomul istoriografic comun intre proaspatul director al Institutului „Iorga“ si acesti colegi ai sai din Anglia, Germania, Polonia, Rusia, Franta, Italia, Statele Unite. Nu-l veti gasi.
Desemnarea lui Ioan Scurtu in fruntea Institutului „Nicolae Iorga“ prefigureaza intoarcerea la provincialism si stagnare intelectuala intr-o epoca de internationalizare fara precedent a cercetarii si colaborarii istorice. La unsprezece ani dupa Revolutie, nu putem vedea in acest lucru decit o amara ironie.

Imaginea ţiganului la români. Câteva instrumente.

Expresii româneşti cu referinţă la ţigani:

a se îneca ca ţiganul la mal = a eşua în punctul când se apropia de sfârşit.

a dormi pe masă, ca ţiganul

a se ţigăni = a cere cu insistenţă, provocând repulsie; a se târgui pentru un lucru minor, mahalageşte.

a arunca moartea în ţigani = a arunca vina pe altul.

a se muta ca ţiganul (cu cortul/ cu şatra) = a fi nestatornic.

tot ţiganul îşi laudă ciocanul = cineva se laudă cu ceea ce îi aparţine.

a fi învăţat ca ţiganul cu ciocanul = a fi deprins cu nevoile.

Cuvinte compuse:

albina-ţiganului = bondar, gărgăun
calea-ţiganului = Calea Lactee
paiele-ţiganului = Calea Lactee
păduchi-de-ţigan = dentiţă (plantă) (Trans.)
peştele-ţiganului = pietrar (peşte)
papagal-ţigănesc = stancă, stăncuţă (pasăre)

Surse: dexonline.ro şi concetăţenii

Pentru o istorie a bolilor cu transmitere sexuală la români

Să luăm secolul al XIX-lea. Nu erau mijloace de protecție în timpul unui contact sexual și mai mult decât atât, nu exista o educație sexuală. Igieniștii, chiar dacă scriau și susțineau conferințe, nu prea erau băgați în seamă, de unde și zelul lor aproape misionar. Impotența și bolile cu transmitere sexuală erau nu numai un pericol la adresa individului, ci și un atentat la adresa familiei (care crea premisele procreării). Sifilisul și blenoragia erau highlight-urile epocii, iar în întâmpinarea lor veneau tot felul de remedii miraculoase care nouă azi ni s-ar părea dubioase. Dacă azi există teleshopping, acum un secol se tipăreau aceleași texte care doreau să convingă. 

Noua injecție antiblenoragică HOCIUNG recomandată de celebrităție medicale și aprobată de Onor. Consiliu sanitar superior din București. Vindecă BLENORAGIA (Sculamentul) nou și vechi, în 5-6 zile, fără a întrebuința alte medicamente interne. (Adevărul, 28 oct. 1894)

Specific antiblenoragic Stoenescu. Capsulele cu copaivat de sodă salel și santal. Nici unul din antiblenoragicele existente nu poate egala cu acest nou preparat, care vindecă cu cel mai mare succes și în cel mai scurt timp complect și radical, scursori (sculament) noi și vechi precum Blenorea, poala albă, etc. (Adevărul, 28 oct. 1894)

Descoperire sensațională contra impotenței pentru bărbați. Placa electro-metalică a doctorului în medicină F. Borsodi din Viena. (…) Placa electro-metalică privilegiată, probată și premiată înlătură stările de slăbiciune bărbătească înviind și întărind nervii slăbiți și dându-le puteri de tinerețe. (Adevărul, 12 oct. 1894)

Revolutia ‘89, dupa Patapievici

De obicei, riscul de a judeca, si nu analiza, trecutul recent, trait intr-o oarecare masura (la Revolutie aveam 3 ani), mi-a dat prudenta de a nu ma atinge de istoria “tranzitiei” romanesti. Dupa 20 de ani in care am crescut si curiozitatea mi s-a augmentat, prudenta in fata istoriei devine sora ori cu prostia, ori cu iresponsabilitate, ori cu indiferenta. Asadar, a venit timpul sa mai aflu si eu ce n-am citit sau ascultat la timp despre Ciau-Ciau Bambino si Cucuveaua FSN-ului. Cele trei carti peste care imi pun burta sunt:

Lucian Boia, Romania, tara de frontiera a Europei (Bucuresti, Humanitas, 2005), o sinteza de istorie a Romanilor in varianta autorului. 

Horia-Roman Patapievici, Politice (Bucuresti, Humanitas, 1996), o colectie de articole, scrisori, eseuri si alte texte scurte care mi-au intarit aderenta fata de ideile lui Patapievici, desi as numi acest atasament un rezultat al seductiei exercitate de scrierile lui, deoarece nu am cunostintele si experienta necesare  pentru a-l citi critic. Ideile lui Patapievici sunt considerate de multi cititori radicale si antiromanesti, de unde o intreaga dezbatere intre cititori. Eu le vad ca fiind izvorate din eruditie si acribie – nu mai zic si de experienta -, dar – inca o data – sunt tanar si va trebui sa recitesc volumele sale peste cativa ani. Dupa mine, a reciti (si bineinteles, a re-reflecta pe marginea lecturii) e una din caile spre intelepciune.

Anne Planche, Ariadna Combes, Mihnea Berindei, 13-15 iunie 1990. Realitatea unei puteri neocomuniste (Bucuresti, Humanitas, 2006), cu un valoros material de istorie orala.

Sesiunea Naţională de Comunicări Ştiinţifice, Facultatea de Istorie, 7-9 mai 2009

De doar câţiva ani Facultatea de Istorie de la Universitatea din Bucureşti, împreună cu Asociaţia Studenţilor la Istorie “Dacia”, organizează anual, pe vremea când încep merii să-şi scuture florile, câte o sesiune naţională de comunicări ştiinţifice. De trei ani, de când ştiu eu de acest eveniment, prezenţa a fost relativ slabă. Sălile s-au  “umplut” cu studenţii care doreau să susţină prezentări, vreo 2-3 organizatori şi câţiva auditori. Gradul scăzut de interes faţă de asemenea evenimente cred că e generat de mai mulţi factori:

1. Evenimentul nu e promovat îndeajuns. De data aceasta, nici orarul prezentărilor nu a fost afişat. Sesiunea s-a transformat într-o întâlnire cu tentă exclusivistă.
2. Numeric, lucrările sunt foarte puţine. În anii trecuţi au fost mai multe prezentări, dar cu o medie calitativă mai slabă decât cea de acum. Selecţia de anul acesta poate a fost mai dură; au participat masteranzi şi studenţi din anul 3, mai puţini din anii I-II (majoritatea dintre aceştia au iniţiativă, dar, din lipsă de experienţă şi din naivitate, nu au rigoare).
3. Sistemul Bologna începe să îşi facă simţite efectele nefaste. Mă împiedic de un clişeu şi cred totuşi că istoria “se făcea mai bine înainte”.
4. Dezinteresul generalizat în rândul studenţimii (în faţa cui şi-ar ţine profesorii prelegerile dacă nu ar conta prezenţa la curs pentru nota finală?)
5. Vremea frumoasă de afară.
6. Springtime şi Motoare, pentru că sunt aproape de Facultate.

Din cele trei zile afişate bombastic pe program, doar una a contat. Celelalte două se refereau la sosirea şi plecarea participanţilor. Într-adevăr, au venit din ţară destui, din Constanţa, Iaşi, Oradea, Craiova. Clujul, Sibiul, Alba-Iulia au lipsit. Să vorbim iar de promovare? Sau de criza asta din minţile tuturor, care sistează orice iniţiativă de ordin cultural? Pentru a ne imagina ponderile din cadrul istoriografiei, o sală a fost rezervată istoriei contemporane, în timp ce a doua a fost destinată prezentărilor de istorie antică, istorie medievală şi istorie modernă la un loc. Din istoria modernă -  doar 4 prezentări, din care menţionez trei:

• Daniela Cosma – Reprezentări ale ideii naţionale. Studiu comparativ: Franţa, Germania, România (iconografia naţională)
• Alexandra Bere – Reprezentările iadului în bisericile de lemn din nord-vestul României (sec. XVIII-XIX) (cu ocazia asta am văzut în iadul de variantă maramureşeană şi femeia care îşi ceartă bărbatul sau femeia care nu face copii)
• Claudiu Carlaonţ – Noi informaţii documentare privind personalitatea lui Tudor Vladimirescu (studentul din Craiova ne-a atras atenţia asupra unui document care arată cum Tudor Vladimirescu, prin 1806, vinde cu de-a sila o moşie folosindu-şi şi puşcociul din dotare).

Academia post mortem

Acum o lună, constrans de o serie de situatii, am păsit si eu in Biblioteca Academiei Române. Inarmat cu bani si cu adeverinta de student, mancat de cu dimineata, am intrat spasit in cladirea careia ii ziceam acum vreo trei ani, cand faceam cunostinta cu Bucurestiul, “Mamutu’ “. “O cladire atat de mare, depozitara a nu-stiu-cate bogatii” zic eu, “trebuie sa fie mai strasnica decat BCU”. De fapt, aici a fost problema. BCU (Biblioteca Centrala Universitara) m-a rafatat prea tare; designul modern, ergonomic, serviciile prompte, atmosfera vesela, colorata. Acum veneam la Academie, mult mai dotata cu materiale de studiu (de fapt, cea mai dotata din Romania, din moment ce Biblioteca Nationala, inghesuita in fostul Palat al Bursei, ofera cu parcimonie carti publicului cititor), dar cu surprize contrarii asteptarilor mele. Fisa mentala de observatie avea doua rubrici, dintre care una deja completata: ce are BCU, ce are Biblioteca Academiei. Pornind de la ridicatul sprancenelor cand mi s-a inmanat “permisul” (o bucata de carton cu o stampila pe care sunt scrise de mana datele despre cititor) si continuand cu indignarea pe care o aveam in sala de lectura fata de naturaletea cu care unele cucoane si unii domni cu agenda incarcata deschideau convorbirile la telefon, ziua aceea a fost una cu gust amarui. Tunam si fulgeram in sinea mea. Nu intelegeam ce se petrecea: pe toate fetele vizibile din cladire era lipite afise cu regulamente si abtibilduri cu telefonul mobil taiat, dar toata lumea “uita” sa-si puna mobilul pe un mod silentios. Regulamentul stipula cum ca nu e voie cu apa si mancare in sala, iar din toate partile fasaiau acidulatele. O cardasie tacita intre vechii cititori (batrani care cer respect fara sa respecte la randul lor) si custozi era capabila sa “treaca”  peste multe lucruri. “Ei, lasa…”

Biblioteca Academiei si-a modernizat cladirea, dar naravul ba. O institutie putreda intr-un cofraj impunator. Niciodata Academia nu a fost de toata lauda, de aplauze admirative. Intotdeauna a fost loc de reforme interne. Iesita tare ciufulita din comunism, Biblioteca a ramas de fapt victima nepasarii, asa cum s-a intamplat si cu Biblioteca Nationala. Nu am de unde sa stiu daca nepasarea vine din interior sau din exterior. As vrea sa cred ca vine doar din exterior, ca nu sunt bani suficienti pentru o modernizare ca la carte. Ori o vizita la toaleta imi spune ca e vorba de mai mult de atat. Lipsa hartiei igienice si a sapunului, mirosul de “buda de gara” sunt rezultatul unor fisuri in insasi politica acestei institutii care se vrea de prestigiu. Daca faptul ca o carte soseste de la comanda in 40 de minute e unul care forteaza rabdarea cititorului, dar care e scuzabil, datorita complexitatii unei eventuale reforme logistice, micile trucuri de genul toaletei sau a bufetului inchis, a depozitelor blocate pe neasteptate sunt cinice si demoralizante. Prinsi intr-o situatie fara iesire, nevoiti sa apeleze la materiale unice in Romania, studentii si cercetatorii tineri (batranii sunt deja “vaccinati” si intretin acest sistem) inghit in sec si continua sa apeleze la “Mamutul” macinat de o boala cronica. Am aplicat la randu-mi o gandire defectuoasa: efortul de adaptare e mai mic decat efortul de a schimba ceva in Romania. Comoditatea invinge din nou!

Nudul în pictură (1800-1918): depărtare şi apropiere

- eseu prezentat în cadrul unui curs special, ianuarie 2009 -

Secolul al XIX-lea este de cele mai multe ori tratat compact, în plus fiindu-i adăugaţi primii ani ai secolului XX, până la Primul Război Mondial. Delimitarea cronologică la o sută de ani reprezintă în cazul acesta un inconvenient care este rezolvat prin artificiul “lungului secol XIX”. Multitudinea de diferenţe regionale şi periodice ale acestui secol este reunită sub un numitor comun, acela al statului modern. Pentru prima oară în istoria Europei, statul modern va avea ambiţia de a ajunge cât mai aproape de individ, fiind implicat prin mecanismele sale în majoritatea aspectelor vieţii. Şi cu atât mai mult în artă. Statul, prin reprezentanţii săi, îşi va atribui rol de arbitru în artă, conturând principii artistice şi aplicând criterii proprii de selecţie a tablourilor pentru expoziţiile desfăşurate sub patronajul său. În felul acesta, delimitarea e sigură: vorbim de o artă oficială, acceptată şi promovată de stat – şi, o dată cu acesta, de societate -, şi de o artă respinsă, care nu corespunde acelor  principii – fie ele morale, estetice sau de altă natură – ale statului. Când vorbim despre stat, ne putem gândi atât la criticii de artă, cât şi la publicul cumpărător sau la publicul simplu privitor. Toţi contează, într-o măsură mai mare sau mai mică, în delimitarea artisticului de neartistic și a convenționalului, de neconvențional. Deoarece ne vom limita la spaţiul european occidental, publicul despre care vorbim este, începând mai ales din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, burghezia. Această amplă categorie socială este educată în instituţiile statului (şcoli, biblioteci, muzee), deci deţine un anumit bagaj cultural, care, la contactul subiectiv cu arta, manifestă în multe cazuri impermeabilitate iniţială faţă de nou. Indignarea este la ordinea zilei, mai ales în cazul repezentărilor omului dezgolit. O lume care crede în progres se blochează, paradoxal, în faţa noului în artă. Dar lucrurile nu sunt atât de grave cum par a fi, iar respingerea noului nu e o problemă care ţine doar de secolul al XIX-lea. Putem vorbi de o respingere în faza iniţială, apoi publicul va manifesta – cu greu, ce-i drept – o permeabilitate crescândă faţă de acel nou iniţial respins. Dovadă stau curentele din pictură, care la început au căpătat oprobriul publicului, iar mai apoi au fost “clasicizate”, exemplul cel mai elocvent fiind al impresionismului. Totuşi, a fost nevoie de timp şi de mutaţii în alte planuri socio-culturale pentru ca acceptarea să se desăvârşească.

Ce ne propunem în continuare este să identificăm noul în pictura de nuduri şi să îi observăm caracteristicile, în comparaţie cu modelul consacrat de Academiile de Arte Frumoase din Europa. Ar fi nevoie de o complexă analiză din perspectiva istoriei culturale asupra acestui subiect, însă deocamdată ne vom mulţumi să facem o trecere în revistă a mutaţiilor ce au avut loc în pictura corpului uman dezgolit a secolului al XIX-lea. Nudului feminin îi este acordată o mai mare importanţă, din foarte multe motive. Printre ele, faptul că femeii îi sunt atribuite în epocă instinctul sexual greu de controlat şi corporalitatea este de o deosebită importanţă, pentru a înţelege pictura de secol XIX.

Nudul depărtat

Din Renaştere şi până la Revoluţia Franceză, în pictură omul este încarnarea perfecţiunii creatoare a lui Dumnezeu, iar artiştii caută modelul universal al omului, “omul divin”.  Pictura secolului al XIX-lea, prin neoclasicism, romantism şi academism (chiar şi prin art-nouveau), se va goli de semnificaţii religioase, divinităţii luându-i locul alte “credinţe”. Raţionalismul, naţionalismul, liberalismul, estetismul sunt numai câţiva din “idolii” seculari ai societăţii secolului al XIX-lea. În slujba acestora, omul trebuie să fie perfect. Pentru a exprima perfecţiunea spiritului, pictura se foloseşte în mod tradiţional de perfecţiunea trupului, iar “nuditatea ca imagine a purităţii şi a adevărului” creştin este deturnată către puritatea şi adevărul noilor credinţe. Atributele trupului rămân aceleaşi; frumuseţea, graţia, eleganţa, virtutea sunt condiţii pentru ca nudul să fie admirat şi să dea naştere unor gânduri frumoase. Un astfel de nud este încadrat fie în scene mitologice, inspirate din mitologia greco-romană, din mitologia oriental-biblică sau din mitologia naţională, fie în scene alegorice. În ambele cazuri, vorbim de o sacralitate care este întărită de un spaţiu nelocalizat (de obicei natural, corespondent nudului feminin), fie el grădină, cer sau mare. Totodată, trupul este “cosmetizat”: lipsa pilozităţilor, culoarea rozalie şi luciul pielii dau un trup care nu îşi găseşte corespondent în lumea reală. Ascunderea organelor sexuale şi atitudinea pudibondă sunt expresiile unui erotism convenţional, care la Ingres atinge limita superioară. Cele mai multe tablouri înfăţişează un nud generic, greu de localizat în socitatea prezentă, cu semnificaţii în trecut, în viitor, sau în plan simbolic (de exemplu, Marianne-Libertatea lui Delacroix e mai mult decât o femeie, e un simbol naţional). Cu alte cuvinte, nudul reprezintă un ideal corporal, cu ajutorul căruia se ajunge la un ideal simbolic.

În cazul nudurilor senzuale, predominant feminine, întâlnite la romantici şi la Ingres, presupusa vină este absolvită de “cealaltă femeie”: antica, orientala, ţigăncuşa. Femeile orientale ale lui Ingres, observate parcă pe gaura cheii, animă spaţii imaginare ale erotismului. Odaliscele domină tabloul, spre delectarea publicului francez. Erotismul lor poate deranja, dar nu poate crea un scandal, din moment ce, în virtutea orientalismului, tablourile prezintă cu iz documentaristic voluptatea Orientului îndepărtat. Ingres a folosit o stratagemă care a împăcat erotismul cu exigențele societăţii franceze.

După cum am văzut, nudul creat în jurul Academiilor de Arte Frumoase şi al Saloanelor – expoziţiile oficiale, organizate de stat şi pe urmă de societăţile de artişti – nu se identifică cu realitatea de lângă artist şi privitor, atât cât o face cu idealul de nobleţe a omului. Chiar şi academismul, care desenează atât de atent la detalii prezentul burghez, evită nudul contemporan. Astfel, ne-am gândit la denumirea de “nud depărtat”.

Nudul apropiat

Dincolo de exigențele academice, noile curente din pictura de după 1850 vor apărea sub tendința libertății de inovație tematică. Realismul, impresionismul, fauvismul, stilul Secession, expresionismul și cubismul incipient, curente reunite sub numele de artă modernă, își vor extrage temele din contemporaneitate, deci din prezent, cu sau fără pretenția realismului. Fiecare din aceste curente a reprezentat avangarda la momentul apariției, urmând ca peste ani publicul să accepte operele și să clasicizeze fiecare mișcare în parte, acestea devenind școli. Totuși, ele nu vor lua locul academismului, ci vor ființa alături de acesta.

În cazul nudurilor moderne, întâlnim o suită impresionantă de noi elemente, care, după Primul Război Mondial, va fi îmbogățită cu alte modalități de expresie artistică. Pentru a ilustra acest lucru, am apelat la operele celebre ale unor pictori cunoscuți astăzi: Courbet, Manet, Renoir, Degas, Cezanne, Matisse, Klimt, Munch, Schiele, Picasso și Modigliani.

Elementele de noutate la aceste nuduri sunt și cele care au provocat respingerea tablourilor, fie înainte să fie expuse la expoziții oficiale, fie după ce au ajuns la public. Oricum, picturile și-au găsit salvarea la colecționarii particulari, artiștii fiind astfel capabili să continue să creeze. Nudurile feminine predomină și la acești pictori, dar proveniența lor este cu totul diferită. Femeile sunt identificabile, sunt chiar cele din societatea contemporană privitorilor: prostituata de lux din „Olympia” lui Manet, femeia burgheză în diferitele ei roluri din familie – de soție (în „Dejun pe iarbă” de Manet [soţii sau curtezane ?]), de mamă (mai ales la Klimt), sau de amantă. Corpul ori este înfățișat într-o manieră realistă (incluzând colorit al pielii sau statură considerate inestetice în epocă, cum e cazul „Olympiei”), ori este simplificat, stilizat, deformat, așa cum procedează cel mai vizibil Picasso cu „Domnișoarele din Avignon” sau fovii. În cazul formelor, este evident apelul la arta din afara Europei moderne: arta neolitică, sculpturi iberice, arta neagră, pictura bizantină, arta oceanică, arta minoică, arta etruscă sau arta egipteană. Poziția în general culcată, relaxată, a femeii, prezența părului pubian, privirea directă, atitudinea provocatoare, starea neglijentă de abandon, sunt semne care arată cum pictura modernă e preocupată intens de explorarea sexualității – în același timp cu interesul societății pentru sexualitate – de unde încă un argument al sexualizării femeii în secolul al XIX-lea. În subsidiar, nudul feminin devine matern. „Originea lumii” este titlul unuia dintre cele mai spectaculoase nuduri ale lui Courbet, iar Klimt manifestă o adevărată obsesie pentru maternitate (sunt pictate numeroase femei însărcinate). Schiele de  asemenea se va întoarce către maternitate în 1918, când pictează „Familia”. Pe lângă aceasta, nudul abordează și alte teme de actualitate: homosexualitatea (la Courbet, Klimt), prostituția (domnișoarele etalate ale lui Picasso), masturbarea, toate trei fiind forme ale „sexului nesocializat”, condamnate de societatea burgheză. Corpul dezgolit este văzut de obicei în intimitate, în spații închise, unde actul sexual se consumă (cu atât mai mult, prin întunecimea încăperilor, trupul este scos în evidență; de exemplu, la Modigliani), sau unde igiena corporală are loc (ca în picturile lui Degas). Pe lângă transferarea nudului în camera de baie, trupul dezgolit se reîntoarce în natură, unde femeia creează armonia. Renoir și Cezanne pictează femeile ce se scaldă, iar Matisse le acordă libertatea mișcării prin dans.

De fapt, observăm la fovi și la expresioniști că, așa cum o spune și numele celui din urmă curent, nudul este un pretext sau, dacă vreți, un suport al unui mesaj complex. Fovii se întorc la esențe, la nudul simplificat, sugerând prin corespondența trup-spirit, starea primordială, necivilizată, deci nepervertită, a omului. Expresioniștii își proiectează pe trup experiențele lăuntrice, goliciunea nefiind altceva decât transparența sinelui. Schiele, prin autoportretele sale, exprimă atât de clar neliniștea lăuntrică, morbiditatea și încarcerarea. Edvard Munch e și mai dramatic prin nudul „Madonna”, care trimite la obsesia nevrotică a morții, a sexualității și a maternității, pornită de la moartea mamei sale când avea 5 ani. Astfel, la expresioniști, nudul se apropie cel mai mult de sine. Apropierea se face până la identificare. Trupul gol este eul expus. Acuzațiile de pornografie nu au întârziat să apară, iar înțelegerea și aprecierea picturilor au fost cu atât mai grele cu cât creația era interiorizată. Poate nici în prezent tablourile expresioniste nu se bucură de „succesul de public” pe care îl au încă picturile impresioniștilor, mai fotografice și mai liniștitoare.

Am putea împărți grosso modo aceste curente picturale moderne în două grupuri, care nu sunt însă disjuncte, în funcție de rolul nudului. Realismul, impresionismul și cubismul incipient oferă o apropiere socială a nudului, în timp ce fauvismul, Klimt și expresionismul oferă o apropiere mentală, până la suprapunere, a nudului.

După cum am văzut, secolul al XIX-lea este martorul unei mari rebeliuni artistice. Desprinderea de canon, de regula Academiei, fie că se manifestă sub lozinca „prieteniei sincere cu adevărul” a lui Courbet, sau sub manifestul „Vremii arta sa, artei libertatea sa” a stilului Secession, are loc dintr-o nevoie stringentă de a se ajunge la originalitate în artă. Tradiționalismul este dărâmat de liberalismul artistic, care, în privința nudurilor, duce la distrugerea piedestalului pe care se afla Omul, aducându-l, împreună cu sexualitatea, în contemporaneitate. În acest fel, nudul este apropiat artistului și privitorului, ilustrând condiția lipsită de perfecțiune a omului, precum și actualitatea preocupării societății față de sexualitate. Schimbarea a fost radicală între extreme, dar progresivă pe parcurs. Și toate acestea s-au întâmplat datorită unui secol optimist, care, deși nu a vrut-o programatic, a reușit prin inovațiile sale să convingă arta să inoveze la rându-i.

Prezentul la control – Festivalul de film documentar dedicat drepturilor omului

Săptămâna trecută s-a desfăşurat a doua ediţie anuală a festivalului de film documentar dedicat drepturilor omului One World Romania, organizat de Centrul Ceh în Bucureşti. Au fost filme multe, organizate pe mai multe secţiuni şi rulând concomitent în mai multe cinematografe (Union, Eforie, Tinerimea Română). Lumea a participat şi la discuţii după vizionări, uneori cu unul dintre realizatorii respectivului film. La Centrul Ceh au fost organizate dezbateri pe marginea unor filme. În plus, au fost proiectate două filme în penitenciarele Jilava şi Rahova. Dar mai multe informaţii găsiţi aici (http://oneworld.ro), în speranţa că veţi veni la anul, dacă nu aţi făcut-o deja.

Iată nişte fragmente găsite pe youtube din filmele pe care le-am prins:

Un blog de arhitectură şi arheologie industrială

Acesta este towerspotting.blogspot.com, specializat în turnuri de apă.

Ştefan Cazimir – “Alfabetul de tranziţie”

Ştefan Cazimir, Alfabetul de tranziţie, Bucureşti, Humanitas, 2006, 152 p.

Cartea aceasta a fost publicată pentru prima oară în 1986, ciuntită pe alocuri de cenzură. În 2006 a fost reeditată, şi pe bună dreptate. Se simţea nevoia unei asemenea cărţi care să umple – provizoriu – un gol al istoriei româneşti, şi anume perioada 1821-1860. O perioadă foarte largă (cam cât perioada comunistă), aflată sub semnul schimbării. E imposibil să surprinzi o epocă de 40 de ani în 150 de pagini, dar istoricul literar Ştefan Cazimir a încercat, dacă nu să picteze o galerie, să schiţeze principalele contururi ale sale. Şi acesta e un punct de pornire. Se porneşte de la scrierile din epocă, care sunt un izvor tentant pentru studiul acelei perioade. Cum alfel am cunoscut această perioadă grosso modo “regulamentară”, dacă nu prin Negruzzi, Grigore Alexandrescu, Nicolae Filimon, Kogălniceanu, Alecu Russo etc ? Generaţia mea a mai fost în şcoală martora inerţiei interpretărilor comuniste ale scrierilor (pre-)paşoptiste. Amintiţi-vă numai clişeele din interpretarea romanului “Ciocoii vechi şi noi”, aproape că se vorbea de lupta de clasă!

Revenind la carte, ea este un deliciu al lecturii. Un eseu plăcut, dar care nu cade în derizoriu, pigmentat de comicul care se desprinde atât din comentariile autorului, cât şi din izvoarele literare (inclusiv – şi mai ales – publicistice). Întâlnim un comic al evoluţiei între generaţii, al “bonjuriştilor” faţă de tradiţia “orientală”, apoi al fiilor “bonjuriştilor” faţă de taţii lor (Caragiale, care făcea cu prietenii săi concursuri de ortografie franceză, râde aşa cum am râde noi – generaţia Revoluţiei –  de perioada comunistă şi de avatarurile sale în prezent). Titlul e foarte sugestiv: alfabetul de tranziţie în sine a fost simptomul unei perioade de alunecare dinspre est spre vest, sintetizată de Ştefan Cazimir în următorul pasaj:

… acesta este duhul epocii: multiplu şi divers, mobil şi contradictoriu, plin de opoziţii şi avid de sinteze, înţesat de parataxe, de hibrizi şi de amfibii. (p. 123)