Ernesto Che Guevara, ”Jurnal pe motocicletă”
Ernesto Che Guevara, Jurnal pe motocicletă, trad. din engleză de Ana Chirițoiu și Gruia Dragomir, Iași, Polirom, 2008
Jurnalul de călătorie al lui Che Guevara a fost de curând tradus în limba română la editura Polirom (2008), pentru a veni mai mult în întâmpinarea celor cărora le-a plăcut ecranizarea lui Walter Salles din 2004 (Diarios de motocicleta). După lectura jurnalului, scris la un an de la călătoria de-a lungul Americii de Sud (după notițele luate în timpul deplasării, astfel că titlul de jurnal -chiar dacă nu etimologic, ci cu ceea ce presupune atmosfera din el – rămâne valid), pot să remarc pertinența regizorului la realizarea filmului. Totuși, lectura poate câștiga din nou – pe linia expresiei ”cartea bate filmul” – prin micile povestiri și prin atitudinile care emană de la o aventură, și nu de la o epopee cinematografică (oricât de de-dramatizată a încercat Salles să o facă). Cititorii care ar căuta rădăcinile ideologiei sale comunist-revoluțioare de mai târziu s-ar putea să rămână dezamăgiți. Atitudinea lui Che Guevara față de inegalitățile și nedreptățile sociale e firească, umană, augmentată doar de drama socială în care se zbătea America latină. Un tânăr student la medicină fiind – dar declarându-se medic -, el va profita din plin de tratamentul pe care îl va primi prin diferite locuri în virtutea titlului pe care îl purta.
Iată cum descrie el întâlnirea cu cei doi comuniști din Chile – soț și soție – fragment prezent și în film:
La lumina singurei lumânări pe care o aveam, bând mate și mâncând o bucată de pâine cu brânză, silueta chircită a bărbatului avea un aer misterios și tragic. Ne-a povestit, în cuvintele lui simple, expresive, despre cele trei lumi pe care le petrecuse în închisoare, despre nevasta lui care aproape a murit de foame ca să îi fie alături cu un devotament exemplar , despre copiii lăsați în grija unui vecin binevoitor, despre călătoria lui zadarnică în căutare de lucru și despre tovarășii săi, dispăruți în chip misterios, despre care se spunea că sunt pe fundul mării.
Cei doi, amorțiți de frig, strângându-se în brațe noaptea, în deșert, erau o imagine vie a proletariatului din lumea întreagă. (p.106-107)…încă mai vedeam chipul bărbatului, pe care se citea o hotărâre remarcabilă, și ne-am amintit de invitația fermă pe care ne-a făcut-o: ”Haideți, tovarăși, să mâncăm mpreună. Și eu sunt un vagabond.”, arătându-și astfel disprețul subînțeles pentru natura parazitară pe care o vedea în călătoria noastră fără țintă. (p. 107)
Ce păcat că asemenea oameni sunt asupriți. Deși colectivismul, ”drojdia comunistă”, reprezintă un pericol pentru viața normală, comunismul care îi încingea creierii acestui om nu era decât o dorință firească pentru ceva mai bun, un protest împotriva foametei neostoite, transformat în iubire pentru această doctrină, acărei esență n-o cuprinsese niciodată, dar a cărei traducere, ”pâine pentru săraci”, era ceva ce înțelegea și, mai ales, îl umplea de speranță. (p. 107-108)
Minoritățile etnice din România în secolul al XIX-lea. Conferință la Institutul ”Nicolae Iorga”, 29-30 octombrie 2009
Cercetarea din România este foarte puțin vizibilă. Atât de puțin se știe despre activitățile cercetătorilor, încât se crede că nici nu există. Poate că promovarea e înțeleasă ca mijloc strict economic, și ca atare instituțiile bugetare nu ar fi nevoite să facă asemenea ”efort” de informare a unui potențial public. Cercul vicios în care prins acest tip de cultură va continua să se învârtă atâta timp cât instituțiile de cercetare rămân ”în afara timpului” și nu vor adopta o strategie ieftină și comodă, cu maxim de ”profit de imagine” (creșterea nivelului de informare cu privire la aceste instituții, deci o posibilă creștere – de la zero – a prestigiului). Institutul de Istorie ”Nicolae Iorga” din București dă exemplul unui colectiv rămas într-o inerție comunistoidă în ceea ce privește cadrul instituțional. Cercetările interesante care sunt produse între pereții acestui edificiu nu vor avea vigoarea culturală la care probabil se gândesc cu jind autorii decât în condițiile unei mai bune „nutriții” logistice. De mult apuse vremurile când o carte așteaptă timidă să fie descoperită. Cărțile (prin autorii și editorii lor), și mai ales evenimentele – că de la ele pornisem – trebuie să-și ”dreagă vocea” și să-și anunțe public valoarea. Altfel, presupunerile continuă: ”Ăia nu fac nimic acolo, toacă banii statului la fumat și bârfă”. Doar nu e așa, nu?
După introducerea aceasta cam lungă, vă aduc la cunoștință conferința cu privire la minoritățile etnice în societatea românească a secolului al XIX-lea, ce va avea loc la Institutul de Istorie ”Nicolae Iorga” (București, bd. Aviatorilor nr. 1) în următoarele două zile (29-30 octombrie), începând cu ora 9 dimineața. Programul și titlurile comunicărilor le puteți vedea pe site-ul unuia din organizatori, Grupul de Cercetare pentru Istoria Minorităţilor Etnice (doar la secțiunea în limba română, bineînțeles), nu și pe site-urile gazdei acestui eveniment (Institutul ”Nicolae Iorga”), neactualizate de hă-hă.
Dacă tot suntem la capitolul instituții culturale, doresc să felicit echipele de la Arhivele Naționale și de la Institutul Cultural Român, care sunt în pas cu vremurile și au niște site-uri profesioniste.
Simone de Beauvoir – “Toţi oamenii sunt muritori”
“Toţi oamenii sunt muritori”…Cuvintele acestea mi-au sunat familiar, fie pentru că le-am auzit în mulţime sau la vreo înmormântare, fie pentru că am auzit de titlul acestei cărţi. Ca să elimin orice dubiu, am decis să o citesc. În felul acesta măcar, conexiunea va fi făcută instantaneu cu romanul dacă voi mai auzi aceste cuvinte. Simone de Beauvoir e cunoscută pe scurt ca fiind o scriitoare feministă şi existenţialistă şi marea iubire a lui Sartre. În registrul existenţialist este scrisă şi cartea Toţi oamenii sunt muritori (Tout les hommes sont mortels, 1948), care sub conţinutul unui roman istoric ascunde drama omului nemuritor, pentru care totul din jurul său îşi schimbă sensul. Personajul Fosca devine o călăuză prin diverse episoade din istoria lumii, fiind în manieră postmodernă şi “Forrest Gump-iană” o persoană influentă şi declanşatoare a unor importante evenimente. Fosca trăieşte astfel în lumea italiană a secolelor XIII-XV, la curtea împăraţilor romano-germani Maximilian şi Carol V, ca explorator prin Canada; în secolul al XVIII-lea este nobil francez iluminat, în Franţa secolului al XIX-lea este revoluţionar, luptând pe baricade. Sunt momente considerate de răscruce în istoriografia occidentală de atunci (1948) (nu ştiu dacă şi de acum), cărora le sunt atribuite schimbarea lumii, evoluţia, expansiunea etc. Viziunea personajului nemuritor chestionează însemnătatea oricărui act considerat de oamenii aflaţi sub iminenţa morţii important pentru omenire.
Trăiesc şi nu am viaţă. Nu voi muri niciodată şi nu am nici un viitor. Nu sunt cineva. Nu am istorie şi nici chip.
E nevoie de multă forţă, spuse el, de mult orgoliu sau de multă dragoste pentru a crede că actele unui om au vreo însemnătate şi că viaţa va birui moartea.
Unul dintre călugării eretici pe care l-am condamnat la rug mi-a spus înainte de a muri: nu există decât un singur bine, acela de afăptui după cum te îndeamnă conştiinţa. Dacă e adevărat, zadarnic vrem să dominăm pământul; nu se poate face nimic pentru oameni, binele lor nu depinde decât de ei înşişi. [...] Cred că avea dreptate şi că tot ceea ce pretindem că facem pentru alţii nu slujeşte la nimic.
- Într-adevăr, am spus, nu cred în progres.
- Cu toate acestea este evident că ne aflăm mult mai aproape decât odinioară de adevăr şi chiar de dreptate.
- Sunteţi sigură că adevărul şi dreptatea voastră valorează mai mult decât acelea din veacurile trecute?Pentru ei cuvântul acesta [victorie] avea un sens. Pentru ei exista un trecut, un viitor: exista un prezent. [...] M-am îndreptat spre uşă; nu puteam să-mi risc viaţa, nu puteam să le zâmbesc, în ochii mei nu existau niciodată lacrimi, nici flăcări în inima mea. [...] Un străin, un mort. Ei erau oameni, trăiau. Eu nu eram de-al lor. Nu speram nimic. Am ieşit pe uşă.
Manifestări ale antisemitismului în România modernă: cazul lui Lazăr Șăineanu
Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel” a editat în 2008 studiul de caz despre Lazăr Şăineanu scris de George Voicu. Doar după ce am scris referatul prezentat mai jos am aflat de acest studiu, pe care aştept să îl găsesc mai bine documentat şi mai bine scris, în fond, decât ce am scris eu.
George VOICU, Radiografia unei expatrieri: cazul Lazăr Şăineanu, Caietele Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”, Nr. 3/2008.
De-a lungul secolului al XIX-lea asistăm la o deplasare a unui număr mare de evrei din spațiul central și est-european în Țările și viitoare Principate Române. O să ne limităm doar la cazul nostru, plasat în orașul București, în care locuiau în anul 1820 doar 127 de familii de evrei (grosso modo, în jur de 600 de persoane), pentru ca în 1899 să locuiască în același oraș peste 40 000 de evrei, un număr care forma 14,7% din totalul populației Bucureștiului[1]. Nu o să ne ocupăm de factorii care au contribuit la deplasarea și stabilirea evreilor în spațiul românesc, ne vom mulțumi doar să sesizăm că în Principatele Române și apoi în România se formează comunități importante de evrei, atât sefarzi, cât și așkhenazi, care vor intra în atenția populației creștine autohtone.
Contextul social și politic românesc în care își fac apariția familiile de evrei este extrem de fragil. Mișcarea națională (o mișcare creștină, mai ales în spațiul românesc), dublată în practică de o politică națională, va adopta ușor o atitudine xenofobă, evidențiată chiar în Constituția din 1866. Modificarea articolului 7 din Constituție, impusă de Marile Puteri statului român în schimbul recunoașterii internaționale a independenței, va genera o întreagă serie de dezbateri politice și conflicte de stradă care nu dezvăluiau altceva decât antisemitismul adoptat în special de reprezentanți ai elitei politice românești și caracteristic unei lungi perioade de timp, până după Al Doilea Război mondial (cu manifestările extremiste ale grupărilor legionare).
În acest context, evreii, care puteau deveni cetățeni ai statului român doar pe calea naturalizării, își găsesc locul în societatea românească relativ ușor, în ciuda presiunilor ideologice. Vorbim în special de grupul evreilor modernizați, reformați, care au renunțat la traiul în ghetou și au adoptat un mod de viață cu accente laice. Printre aceștia se numără persoane care s-au integrat în sistemul universitar, atât în calitate de studenți, cât și în calitate de profesori. De la 1864, anul înființării Universității din București, până la 1900, cei mai mulți evrei absolvenți ai Universității erau de la Facultatea de Medicină (183) și de la Școala de Farmacie (73)[2], rezultat al unei orientări a tinerilor evrei către o carieră medico-farmaceutică. Un număr foarte mic de evrei erau absolvenți ai Facultății de Litere și Filosofie[3]. Printre aceștia se număra și Lazăr Șăineanu, care în 1901 părăsea România pentru a se muta în Paris, încheindu-și astfel ”etapa românească” a vieții sale. Vom vedea în continuare în ce a constat această perioadă și ce l-a determinat pe Lazăr Șăineanu să emigreze.
Pentru început, vom schița principalele momente din tinerețea lui Lazăr Șăineanu. El s-a născut într-o familie de evrei la Ploiești în anul 1859[4], cu numele Schein. În 1882 se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie din București, legea Instrucțiunii Publice din 1864 permițându-i acest lucru[5]. Frecventează în special cursurile de lingvistică ale lui Bogdan Petriceicu Hașdeu, precum și cursurile lui Titu Maiorescu și ale lui Alexandru Odobescu, la care a participat încă din liceu (fiind cursuri publice)[6]. Interesat fiind de filologie, a publicat, în timpul cât a fost student, câteva studii în “Revista pentru Istorie, Filologie și Arheologie” și în revista “Convorbiri literare”[7]. Greutățile din familie l-au obligat să întrerupă studiile, însă va reveni, iar în 1887 va susține lucrarea de licență cu titlul Încercare asupra semasiologiei limbii române. Studii istorice despre transițiunea sensurilor, un studiu de pionierat referitor la semantica limbii române[8]. Efortul său este răsplătit prin acordarea premiului Hillel, cel mai important premiu al Universității din București, care consta în suma de 5000 de franci aur. În consecință, Lazăr Șăineanu și-a permis să își continue studiile la Paris (1888), apoi la Leipzig (1889), unde va obține și titlul de doctor în litere cu lucrarea Les jours d’emprunt ou les jours de la vieille, tradusă în română în 1896 cu titlul Zilele Babei și legenda Dochiei[9].
Revenind în țară în 1889, tânărul filolog este numit suplinitor onorific al lui Bogdan Petriceicu Hașdeu la catedra de filologie comparată din cadrul Facultății de Litere și Filosofie[10]. În paralel, pentru a se susține financiar, va face o cerere pentru ocuparea unui post de profesor în învățământul secundar, cerere care a întâmpinat opoziții, dar care a fost acceptată în cele din urmă la insistențele lui Alexandru Odobescu, după cum mărturisește însuși Lazăr Șăineanu[11]. Este numit, așadar, profesor de limba latină la gimnaziul Lazăr, cu începerea activității de la 1 septembrie 1890, dar în același an, la 4 iunie, primește o altă adresă, care îl informează despre numirea lui la Universitate[12]. Tot Lazăr Șăineanu ne va lămuri asupra acestui aspect: “D. V.A. Urechia ocupa de mulți ani catedra de generală de istoria și literatura română și d-sa fuse acela care propuse separațiunea catedrei sale în două: una de istoria și literatura română după Mihai-Viteazul pe care continua s-o ocupe, și alta de istoria și literatura română înainte de Mihai-Viteazul și pe care aspira s-o suplinească”[13]. A doua catedră urma să fie ocupată de Șăineanu, în calitate de profesor suplinitor, în conformitate cu numirea sa de către ministrul Instrucțiunii Publice, C.C. Arion[14], din 4 iunie. Cu privire la colegul său, V.A. Urechia, Lazăr Șăineanu afirma în 1901 că “în asemenea condițiuni, numirea mea nu putea fi pe placul d-lui Urechia, care din acest moment mi se făcu dușman de moarte”, urmând să conchidă: “Acum începe un șir de mizerabile uneltiri, de intrigi nedemne, de agitațiuni meschine, cari nu-și au perechea în analele școlei”[15].
Să ne oprim puțin asupra acestui moment. În primul rând, trebuie să specificăm faptul, de o deosebită importanță pentru acea perioadă, că Lazăr Șăineanu nu era un evreu naturalizat în 1890, deci nu avea cetățenia română, necesară pentru ocuparea unei funcții în stat. Încă din 1889, conștient de acest fapt, face demersuri pentru obținerea naturalizării[16], proces care în 1901 nu se va încheia, după cum vom vedea. În al doilea rând, curentul de opinie antisemit, în strânsă legătură cu intensificarea manifestărilor cu caracter național, va influența acțiunile cu caracter politic sau administrativ[17]. Istoria românilor intra bineînțeles în sfera ideologiei naționale, ca atare predarea ei în Universitate avea nevoie, cel puțin principial, de reprezentanți ai națiunii române, deci profesori români. Lazăr Șăineanu ilustrează această dilemă în memoriul său: “[Profesorii Facultății de Litere și Filosofie] Cu toții recunosc că titlul nenorocit al noii catedre (și aceasta tot o creațiune a d-lui Urechia) e cauza unică a agitațiunii și că separând istoria și literatura [s.n.], se va da tuturor dreptate. În consecință, d. Tocilescu se oferă a face gratuit până la concurs cursul de istorie, iar cursul de limbă și literatură să rămâie în sarcina mea”[18].
În cazul lui Lazăr Șăineanu asistăm la o confruntare între reglementare și practică, între o situație de jure și o situație de facto. Pe de o parte, Lazăr Șăineanu era un merituos filolog, motiv care a stat la baza numirii lui la Universitate[19], iar pe de altă parte, el era un evreu nenaturalizat care, deși ocupa ca suplinitor catedra lui Hașdeu, nu putea ocupa o catedră universitară de istorie și literatură română. Din această situație încurcată filologul a încercat să iasă prin demisia din noiembrie 1890, înaintată ministrului Instrucțiunii Publice, Titu Maiorescu[20]. La finele anului, Lazăr Șăineanu pierduse și catedra de la gimnaziul Lazăr – unde nu apucase să funcționeze -, și pe cea de la Universitate. Conflictul personal, concretizându-l pe cel ideologic, nu a dispărut însă, ci a fost transferat în plan politic, în Parlament, acolo unde s-a dezbătut în continuare naturalizarea.
În Parlament, datorită faptului că profesori universitari erau și reprezentanți politici, problema naturalizării filologului a fost dezbătută cu exces de zel. Marele adversar continuă să fie V.A. Urechia, care își atribuie un rol național. Argumentele sale alcătuiesc un discurs ideologic: „nu este de ajuns să scrii cărți cari ți se plătesc, pentru ca să fii de o naționalitate oarecare, trebuie să simți cu neamul acela în sânul căruia vrei să fii primit!”[21], urmând să condamne lipsa preocupării politice a lui Lazăr Șăineanu, în timp ce „lupta pentru cauza națiunii” exprima dezideratele academice[22]. Cu alte cuvinte, Lazăr Șăineanu nu respecta direcția pe care o adoptase viața universitară, și anume politicianismul. În plus, antisemitismul a ajuns să constituie o eficace „trambulină de parvenire” pentru universitari[23].
Această veritabilă epopee zadarnică a naturalizării lui Lazăr Șăineanu a durat o lungă perioadă de timp, din 1889 până în 1900, ceea ce înseamnă repetate respingeri. Scandalul a căpătat proporții semnificative. În afara Universității, de această dată s-au înmulțit argumentele taberei adverse (reprezentată de V.A. Urechia, Iacob Negruzzi, D.A. Sturdza și alții). Au fost invocate atât argumente ce aparțineau de așa-zisul „sindrom al cetății asediate”[24], cât și argumente desprinse din acuze de scrieri „contra țării”[25]. Aplicarea preferențială a legilor[26], precum și fraudarea voturilor din Camera Deputaților sau din Senat (prin influență, intervenții și dublarea unui număr de voturi), sunt doar doi din factorii care au obstrucționat procesul obținerii cetățeniei române, în situația în care Lazăr Șăineanu îndeplinea condițiile de naturalizare[27].
În paralel cu acest proces, Lazăr Șăineanu continuă să publice studii de lexicologie și folclor, demonstrând astfel calitățile sale științifice. Lucrarea Basmele române în comparațiune cu legendele antice clasice și în legătură cu basmele popoarelor învecinate și ale tuturor popoarelor romanice a fost premiată de către Academia Română în 1895, în schimb, lucrarea mai cunoscută astăzi, Influența orientală asupra limbii și culturii române, este respinsă în anul 1900 de la premiul aceleiași instituții. Pe lângă aceasta, mișcările antisemite studențești, precum și suprimarea catedrei de filologie comparată după retragerea lui Hașdeu – catedră al cărei unic pretendent era Lazăr Șăineanu[28] -, au arătat modul în care politica se infiltra în instituțiile de cultură.
În anul 1901, cererea de încetățenire îi este respinsă din nou la Senat, de această dată în unanimitate[29]. În aceste condiții, Lazăr Șăineanu se hotărăște să părăsească definitiv România, pentru a se stabili în Franța, unde va continua să publice studii de lingvistică franceză. Profund marcat de această „agonie” a naturalizării, el va publica memoriul O carieră filologică. Istoricul unei împământeniri. Memoriu auto-biografic atât în București, cât și în Paris. Problema acestui evreu filolog e mai mult decât una personală. Ea privește întreaga societate românească din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea.
[1] Eliyahu Feldan, Lucian-Zeev Herscovici, Bucharest, în ***, Encyclopaedia Judaica, ed. II, vol. IV, p. 239.
[2] Jehiel Michael Șorer, La răspântie de veacuri. Evreii în 1900-1901, București, 2004, p. 277.
[3] Până la 1900 era un singur licențiat evreu la facultatea din București, cf. ibidem, p. 277. Punem însă la îndoială acest număr, având cel puțin exemplul lui Lazăr Șăineanu (absolvent în 1887) și al lui Ion Aurel Candrea (absolvent în 1896).
[4] Lucia Wald, Lingviști și filologi evrei din România, București, Hasefer, 1996, p. 57.
[5] ***, Ministerul Instrucțiunei Publice și al Cultelor. Colecțiunea legilor, regulamentelor, programelor și diferitelor decisiuni și disposițiuni generale ale acestui departament (1864-1901), București, Imprimeria Statului, 1901, p. 23: “(art.264) Vor fi primiți ca studenți regulați în facultăți acei cari vor fi terminat cursul învățăturilor de liceu și vor fi trecut examenul general.” În textul legii nu se face nicio referire la confesiunea elevului sau studentului.
[6] Luca Vornea, Lazăr Șăineanu: schiță biografică, București, Adevărul, 1928, p. 9.
[7] Ibidem, p. 18.
[8] Lucia Wald, op.cit., p. 58.
[9] Ibidem, p. 58.
[10] Cf. Lazăr Șăineanu, O carieră filologică (1885-1900). Istoricul unei împământeniri. Memoriu auto-biografic, București, Emil Storck, 1901, p. 3-4, acest post era “gratuit”, deci fără plata unui salariu.
[11] Ibidem, p. 4.
[12] Ibidem, p. 5.
[13] Ibidem, p. 6-7.
[14] Lucia Wald, op.cit., p. 59.
[15] Lazăr Șăineanu, op.cit., p. 7.
[16] Ibidem, p. 4.
[17] Se manifestă o politică școlară discriminantă față de evrei, care va culmina cu Legea Învățământului Primar din 1893. Vezi și Jehiel Michael Șorer, op.cit., p. 289-295; Liviu Rotman, Școala Israelito-Română (1851-1914), București, Hasefer, 1999, p. 88.
[18] Lazăr Șăineanu, op.cit., p. 7-8.
[19] Cf. Constantin Șăineanu, Lazăr Șăineanu (1859-1934). O activitate de o jumătate de secol în serviciul științei, București, Editura “Cultura Poporului”, 1935, p. 11, în adresa de numire se specifica “în vederea cunoștințelor sale întinse în filologia română”.
[20] Lazăr Șăineanu, op.cit., p. 8.
[21] Ibidem, p. 67.
[22] Ibidem, p. 63-67.
[23] Jehiel Michael Șorer, op.cit., p. 278-279.
[24] D.A. Sturdza: „Noi suntem o țară mică. Trebuie să ne apărăm Plevna internă de dușmani. Și apoi nu ne trebuie învățați străini”, apud Lazăr Șăineanu, op.cit., p. 20.
[25] Ibidem, p. 17-18.
[26] Ibidem, p. 24: „toți bancherii, cari au cerut naturalizarea, au obținut-o fără cea mai mică dificultate”. Totodată, el constata că „Art. VII din Constituțiune, foarte frumos în teorie, se află îngrădit în practică cu o serie de dispozițiuni anticonstituționale, care îngreunează peste măsură aplicarea-i.”, în ibidem, p. 43.
[27] Ibidem, p. 13-14.
[28] Constantin Șăineanu, Amintiri, București, Tipografia „Universul”, 1947, p. 68-69.
[29] Cf. ibidem, p. 72-73.
Daniel Chirot – “Schimbarea socială într-o societate periferică”
Daniel Chirot, Social Change in a Peripheral Society. The Creation of a Balkan Colony, trad. în limba română de Victor Rizescu, Bucureşti, Editura Corint, 2002.
După 26 de ani, lucrarea scrisă de Daniel Chirot apare în traducere românească sub titlul Schimbarea socială într-o societate periferică. Formarea unei colonii balcanice. Din titlu, gândul ne poate conduce spre Balcanii sud-dunăreni. De fapt, conţinutul volumului va avea foarte puţin de a face cu zona Munţilor Balcani, aici cititorul asistând la ceea ce Maria Todorova ilustra în una din cărţile sale[1], şi anume includerea spaţiului românesc în zona balcanică, fie ea geografică sau culturală. Aşadar, spaţiul avut în vedere se mută la nordul Dunării, în Valahia. Motivele pentru care lucrarea este restrânsă la Valahia şi nu la toate Ţările Române sunt prezentate în al doilea capitol, care arată în acelaşi timp şi neajunsurile tratării compacte a Ţărilor Române, atât de diferite prin istoriile lor. Clişeul „Ţărilor Române” umbreşte un set de caracteristici ale fiecărei provincii istorice, dar folosirea acestuia e comodă şi chiar legitimă în cazul unei perspective care ar putea găsi trăsăturile comune ale acestor spaţii populate de români. Din perspectiva economică şi socială, includerea Moldovei în această lucrare este naturală, cu atât mai mult în ceea ce priveşte capitolele legate de istoria românilor după unirea Principatelor din 1859.
Titlul anunţă o posibilă abordare teoretică. Într-adevăr, Daniel Chirot îmbină teoretizarea periferiei economico-sociale cu puterea exemplului dat de istoria economico-socială a Ţării Româneşti (Valahiei). De fapt, intenţia autorului pare dublă, în ambele sensuri. În primul sens, el construieşte un model teoretic pornind de la cazul Valahiei, iar în al doilea sens, modelul teoretic al periferiei este aplicat istoriei Valahiei. În al doilea caz, ne-am putea îngrijora în legătură cu o potenţială încadrare a experienţei românilor din Valahia într-o manieră asemănătoare unui pat al lui Procust. Vom vedea dacă autorul a reuşit să depăşească acest pericol, dat fiind şi faptul că provine din afara spaţiului românesc.
Încă din primul capitol (O metodă pentru studierea schimbării sociale) se anunţă o dezbatere cu privire la modul în care ar trebui scrisă istoria socială. Suntem în anul 1976, într-o perioadă care stă sub semnul istoriei structurale. Structurile economice şi sociale sunt principalul obiect al istoriografiei occidentale (fără să ignorăm tendinţele marxiste sau „marxizante” de a explica trecutul, foarte tentante în epocă). Daniel Chirot este discipolul unor astfel de istorici, cum ar fi Immanuel Wallerstein. Explicarea trecutului pe baza unor legi este şi ceea ce încearcă să întreprindă autorul prin lucrarea de faţă. Ce este în fond această carte, care cuprinde istoria românilor de la 1250 la 1914 în mai puţin de 300 de pagini, decât o sinteză care trebuie să vehiculeze inerentele-i scheme ? O sinteză pusă în slujba unui model emis de Immanuel Wallerstein[2] este sensibil expusă unor generalizări, iar autorul este conştient de această chestiune: „nu ne putem dispensa de un anumit nivel de generalizare. Există un număr de similarităţi uşor observabile în transformările sociale ce au avut loc în societăţi şi epoci diferite.” (p. 16). La nivel mondial, Valahia reprezintă pentru Daniel Chirot un caz particular, care urmează să fie „interogat” de modelul teoretic, al coloniei (periferiei). Aşadar, sensul verificării teoriei periferiei economico-sociale prin exemplul Valahiei este cel anunţat, sens care va fi ilustrat pe parcursul lucrării. Această sinteză lansează continuu întrebări al căror răspuns final îl vom găsi chiar în subtitlul studiului: „Formarea unei colonii balcanice”.
Pe parcursul capitolelor 3-7, autorul identifică o serie de tipuri de sisteme politico-economice. Pornind de la tipul „comunitar-comercial” atribuit anilor 1250-1600, societatea valahă trece prin tipul proto-colonial (1600-1821), apoi prin tranziţia (1821-1864) şi prin desăvârşirea tipului colonial modern (1864-1917). Fiecare din aceste faze este puternic vizualizată sub aspect social, iar punerea cap la cap a acestora nu dă naştere decât unei sinteze cuprinzătoare de istorie socială. Ce îl interesează pe autor cel mai mult este nu atât setul de particularităţi corespunzător fiecărui tip de sistem politico-economic, cât modul în care societatea valahă a devenit o colonie a Europei Occidentale.
Informaţiile cu privire la istoria socială a Valahiei folosite de autor sunt extrase din puţinele lucrări de istorie socială semnate de istorici români, dintre acestea dominante fiind volumele editate între anii 1950-1975, cu alte cuvinte, ultimele apariţii privind această temă pentru studiul lui Chirot. Relativa deschidere a regimului lui Nicolae Ceauşescu din primii ani de la preluarea conducerii statului a creat unele condiţii pentru ca cercetători străini, din blocul vestic, să efectueze stagii de studii în România. Printre aceştia s-a numărat şi Daniel Chirot, care, după contactul cu lumea românească şi cu istoriografia română, a inclus istoria românilor în istoria universală, a contextualizat-o prin această sinteză.
Marele avantaj al acestei cărţi, după părerea noastră, ar fi la prima vedere claritatea. Mulţi cititori pot cădea în capcana care a apărut poate nu intenţionat, anume aceea de a considera cartea o scurtă istorie a românilor. Claritatea ideilor, logica aproape firească a înşiruirii cauzelor şi rezultatelor, precum şi prezentarea datelor problemelor într-un mod schematic dau imaginea unei sinteze bine scrise şi mai ales corect scrise. Totuşi, planul argumentelor prezintă unele fisuri. Pentru o discuţie aplicată legată de periferii, cum este Schimbarea socială într-o societate periferică, istoria Valahiei e supusă unui interogatoriu care conţine anumite întrebări, multe cu răspuns închis, care urmăresc doar confirmare sau infirmare de ipoteze, fiind ignorate alte întrebări în afara celor punctuale, fapt ce sărăceşte rezultatul cercetării. În demersul explicativ, paradigma politico-economică nu lasă loc unor consideraţii de ordin cultural, atât de importante pentru istoria oricărei comunităţi umane. Erudiţia autorului este îngrădită de o anumită viziune istoriografică, structurală, ceea ce face ca volumul lui Daniel Chirot să poată fi amendat cu uşurinţă astăzi (mai ales că între timp istoriografia română a mai umplut nişte goluri). Sunt utilizate metode comparative, critice, ori deduceri cognitive, ceea ce face ca lucrarea să nu treacă nevăzută. O istorie cu privire la români, făcută cu instrumente ale istoriografiei occidentale, scrisă în contextul naşterii în România a unei istoriografii naţional-socialiste, reprezintă o contribuţie importantă, care lansează mai multe întrebări decât răspunsuri. Traducerea volumului în limba română după 26 de ani pare un gest întârziat, dar orgoliul naţionalist al unei bune părţi din istoriografia română nu ar accepta nici azi prea uşor o teză a Ţării Româneşti văzută drept colonie a Europei.
[1] Maria Todorova, Balcanii şi balcanismul, Bucureşti, Humanitas, 1998.
[2] Immanuel Wallerstein, Sistemul mondial modern, 4 vol. Bucureşti, 1992-1994.
Tripping America, sau “Junky”, de William S. Burroughs
William Seward Burroughs, Junky, trad. Sorin Gherguţ, Iaşi, Polirom, 2005.
Cartea aceasta stă, alături de On The Road (Jack Kerouac), în fruntea surselor în proză ale perioadei beat nord-americane. Romanul a apărut în 1953, sub pseudonim, cu ajutorul lui Allen Ginsberg, un alt reprezentant de marcă al acelei “generaţii”. Probabil până astăzi a rămas o carte cult a narcomanilor, în special, şi a inadaptaţilor societăţii, în general.
S-ar putea pune, desigur, întrebarea: De ce ai încercat stupefiante prima oară? De ce ai continuat să le foloseşti suficient de mult cât să devii dependent? Devii dependent de stupefiante fiindcă nu ai motivaţii puternice în nici o altă direcţie. Marfa câştigă prin neprezentare.
Am învăţat ecuaţia mărfii. Marfa nu e un mijloc de a spori bucuria de a trăi, ca alcoolul sau iarba. Marfa nu e o plăcere. E un mod de viaţă.
Expoziţia “Brassai – 110″
Expoziţia de fotografie organizată cu ocazia împlinirii a 110 ani de la naşterea fotografului Gyula Halász, cunoscut după supranumele Brassaï, are loc la Muzeul de Artă al Municipiului Braşov în perioada 9 septembrie – 15 noiembrie 2009. Detalii pe site-ul muzeului.
Raionarea teritoriului României, 1950
Împărţirea teritorială a României în 1950 (schemă întocmită după informaţiile din Nicoleta Ionescu-Gură, "Stalinizarea României", Bucureşti, All, 2005)
Printre aşa-zisele “reforme” la pachet din anii 1948-1950 ale comuniştilor s-a numărat şi reforma administrativă. După ce în plenara Comitetului Central al PMR din 15-17 mai 1950 s-a hotărât raionarea administrativ-economică a teritoriului Republicii Populare Române după modelul sovietic, Marea Adunare Naţională a votat legea corespunzătoare în şedinţa din 6 septembrie 1950.
Dacă înainte de această reformă teritoriul României era împărţit în 58 judeţe, 424 plăşi, 6276 comune, de la sfârşitul anului 1950 teritoriul României era împărţit în 28 de regiuni (numărul lor a fost redus la 18 în 1952 şi la 16, în 1956), 177 de raioane şi 4052 de comune. Pe lângă acestea se remarcă oraşele de importanţă republicană, “acele localităţi care din punct de vedere economic şi politic prezentau o importanţă deosebită pentru R.P.R.” (Nicoleta Ionescu-Gură, p. 176). Aceste oraşe erau (cu numărul de locuitori la acel moment):
- Bucureşti – 1.041.000
- Braşov – 82.984
- Cluj – 117.915
- Galaţi – 80.411
- Ploieşti – 95.632
- Constanţa – 75.587
- Iaşi – 90.075
- Timişoara – 111.987
Bibliografie: Nicoleta Ionescu-Gură, “Stalinizarea României“, Bucureşti, All, 2005, p. 174-182.
Starea arhivelor din România
Trecutul României e într-o mică măsură dat la iveală. Din cât e dat la iveală, o mare parte e spoială trecută prin ideologii de tot felul, diletantism, prostie aplicată cu zel. Dincolo de noianul de deşeuri istoriografice se ivesc întotdeauna, pure şi promiţătoare, documentele de arhivă. Dacă se ivesc…De cele mai multe ori arhivele nu ni se dezvăluie aşa cum am dori. Problema nr. 1 ţine de informare. Cercetătorul e nevoit încă sa caute acul în carul cu fân. Şi pe lângă el cade fânul din căruţă. Fonduri blocate, deteriorate, aruncate cu sacii din lipsă de spaţiu de depozitare. Şi aici avem problema nr. 2, lipsa spaţiului. Ajungând în sala de lectură, tot entuziasmul cercetătorului e temperat de sistemul de funcţionare a arhivelor, la rândul lor instituţii ale statului român (aşadar, ştim la ce să ne aşteptăm, dar tot naivi intrăm). Deci, problema nr. 3: sistemul învechit de gestionare. Faptul că documentele sunt împrăştiate pe la diverse direcţii judeţene fac imposibilă o istorie serioasă a Transilvaniei scrisă de un istoric din Tulcea atâta timp cât documentele care zac într-un depozit de arhivă nu sunt scoase la lumină în mod organizat prin publicare. Aşadar, problema nr. 4: lipsa logisticii pentru publicarea documentelor. Una dintre “buboaiele” purulente ale românilor e lipsa de interes pentru cultură. Într-o ţară în care economia e o problemă, cum să te aştepţi să-i fie mai bine culturii? E şi normal ca spiritul să stea la coadă după stomac. În plus, spiritul mai stă la coadă şi după ignoranţa care ucide multe posibilităţi de revigorare culturală. Să fim mândri că am dat un Brâncuşi, un Eliade sau un Cioran e prostie curată. Plecarea lor a fost zborul de pe o baltă puturoasă.
Revenind la arhive, lumina se zăreşte la Bucureşti. În ultimele luni, oameni din Arhivele Naţionale ale României au pus la punct site-ul instituţiei pe care o reprezintă. Listele cu fonduri date în cercetare în fiecare direcţie judeţeană, unele inventare de fond şi colecţie de la Arhivele Naţionale Istorice Centrale, unele numere din “Revista Arhivelor” şi alte publicaţii au fost făcute publice şi pe internet, marele partener al “liberalismului informaţional”. Iniţiativa e tardivă şi mai sunt multe de făcut, dar e un început promiţător. Informaţia trebuie lăsată să circule. Asta e menirea ei, altfel îşi pierde valoarea. La sălile de lectură cel mai bine stă tot sediul central din Bucureşti (Arhivele Naţionale Istorice Centrale), cu intervale de satisfacere a cererii de 1-2 zile. Nu ştiu cum stau filialele judeţene în privinţa promptitudinii, dar ştiu că la Direcţia Municipiului Bucureşti (DMBAN) a durat 7 zile să mi se aducă – parţial! – documentele. Dacă Arhivele Naţionale sunt, să zicem, în convalescenţă, Arhivele Militare sunt bolnave rău. Cum e armata, aşa îi sunt şi anexele. Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii cred că e bine organizată, din moment ce este cea mai “fierbinte” arhivă din ţară astăzi. Nu am ajuns în ea, aşa că cine a fost e rugat să ne împărtăşească din experienţa sa acolo.
Comorile arhivistice rămân îngropate (ţin să precizez că în unele cazuri ele îşi pierd menirea – aceea de a fi date posterităţii – cu ajutorul persoanelor angajate să le gestioneze, persoane care se transformă în nişte paznici zeloşi, suspicioşi şi exclusivişti ai fondurilor ce le-au fost date în păstrare) în muzee, biblioteci, instituţii de învăţământ. Conţinutul acestora e cu atât mai puţin accesibil cu cât nu sunt puse în aplicare modalităţi de promovare a acestora. De cele mai multe ori, aceste instituţii ne lasă să mirosim plăcinta, dar nu ne dau voie să o gustăm. Munca de cercetare a unui istoric se ciocneşte, prin urmare, de aceste drumuri oneroase şi demoralizante, la capătul cărora puţin mai ajung. Restul se transformă pe parcurs în compilatori: cărţi sunt destule.
Castelul Huniazilor, colţ cu siderurgia română
Vremea urâtă din Braşov m-a făcut să îmi aduc aminte de ziua în care am fost “sus, la castel”, la fel de mohorâtă. După ce imaginea deprimantă a unui oraş [Hunedoara, pentru cei care nu ştiu] în agonie (fără extaz) ni s-a desfăşurat prin faţa ochilor, am purces către bijuteria arhitectonică ce lucea doar palid în acea zi: castelul Huniazilor. Importante faze de construcţie au fost executate în timpul lui Iancu de Hunedoara, rezultând o masivă fortăreaţă medievală. Ulterior, Gabriel Bethlen a iniţiat o serie de adăugiri şi modificări în sec. al XVII-lea, iar aspectul de astăzi, cu turnuleţe în stil neogotic, e rezultatul restaurărilor din secolul al XIX-lea (iniţiativa guvernului maghiar). După 1950 a avut loc repetate operaţiuni de restaurare. Chiar şi în vara aceasta se lucra în două porţiuni. Cum arăta castelul în timpul Corvineştilor, habar nu mai avem. Găsiţi mai multe detalii despre construcţie şi restaurare pe site-ul muzeului. Castelul este, într-adevăr, impresionant (mai ales din exterior), dacă facem abstracţie de melanjul arhitectural. Interioarele, în schimb, în afara unor tavane din lemn cu decoraţiuni, sunt sărăcăcioase, şi aici e vina muzeului. În afară de câteva piese de mobilier şi de câteva arme, restul suna a gol. Etichetele exponatelor erau laconice sau “lipseau cu desăvârşire”. Cu alte cuvinte, transpunerea în atmosfera acelor vremuri cerea un efort de imaginaţie suplimentar. Am ieşit în parte nelămuriţi, dar am fi putut contrabalansa minusurile muzeului măcar printr-o informare preliminară.
