Spre Levant, monşer!

Notițe de istorie

Care sunt diferențele între Regatul Germaniei, Imperiul Romano-German și Imperiul Habsburgic ?

leave a comment »

Pe fondul unei concurențe pentru stăpânirea spirituală a lumii creștine între papa de la Roma și Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin) și a instabilității politice create de presiunile arabe (în bazinul mediteranean), slave și avare (populații încă păgâne venind dinspre est), precum și de conflictele între regatele germanice, devine tot mai influentă la Roma ideea de restabilire a vechiului Imperiu Roman (restitutio imperii). În anul 800, papa Leon al III-lea a văzut oportunitatea desemnării unui protector al bisericii creștine romane din vest o dată cu ajutorul militar oferit de Carol cel Mare, regele francilor. Carol cel Mare stăpânea o bună parte din pământurile ce odinioară aparținuseră Imperiului Roman și era cel mai puternic lider militar din zonă, ultimele anexiuni fiind cele din Italia de mijloc. În ziua de Crăciun a anului 800, Carol cel Mare a primit coroana de împărat roman (imperator augustus) din mâinile papei. Titulatura pompoasă folosită în documente exprima clar noul său statut: Karolus serenissimus Augustus a Deo coronatus magnus pacificus imperator Romanum gubernans imperium.

Imperiul_franc_carolingian_814

Imperiul lui Carol cel Mare la moartea sa (814)

După moartea lui Carol cel Mare, Imperiul Carolingian a căzut pradă confruntărilor între succesori și a fost divizat în cele din urmă prin tratatul de la Verdun (843) în trei mari regate france: Francia orientalis, Francia occidentalis și Francia de mijloc. Titlul de împărat i-a rămas lui Lothar/Lothair I, stăpânul Franciei de mijloc și rege al Italiei (Lombardiei). La bătrânețe acesta a împărțit imperiul său de mijloc celor trei fii ai săi. Lotharingia, partea din nord, a fost mai târziu anexată de Francia orientală, iar regatul Italiei a fost condusă de moștenitorul imperial.

Carol cel Mare a inițiat transmiterea ereditară a titlului imperial, iar papalitatea a confirmat acest obicei, continuând să îi încoroneze împărați pe regii Italiei (nepoți ai lui Carol) în sec. IX-X, cu toate că aceștia nu stăpâneau decât o mică parte din vechile pământuri carolingiene.

Chemat să rezolve disputa papei cu regele Italiei, regele german (al vechii Francii orientale) Otto I a cucerit regatul Italiei (961), devenind astfel pretendentul coroanei imperiale. Otto I repeta aproape fidel destinul lui Carol cel Mare. Victorios în campaniile din est împotriva maghiarilor și triburilor slave, protector al papei, rege al Germaniei și al Italiei (foste părți din imperiul carolingian), a fost încoronat la Roma imperator augustus de către papa Ioan al XII-lea în 962.

Coroana_sec10-11_Imperiu_Roman_Schatzkammer_Wien

Coroana imperială (sec. X-XI). (Schatzkammer, Viena)

Cazul lui Otto I ilustrează modelul imperial german care a dăinuit până în sec. XVI. Pretendentul la coroana imperială trebuia să fie stăpân al moștenirii ottoniene (rege al Germaniei și rege al Italiei – incluzând Lombardia) și pe urmă să fie încoronat de către papă (la Roma, de cele mai multe ori). E adevărat că încoronarea drept rege al Germaniei – al cărei nucleu l-a constituit Francia orientală – la Aachen (fosta capitală a imperiului carolingian) deschidea drumul către încoronarea imperială, însă cei mai mulți regi ai Germaniei au trebuit să aștepte mai mulți ani momentul oportun, timp în care s-au folosit de toate pârghiile militare și diplomatice pentru a obține bunăvoința papei și a altor actori politici importanți.

Particularitatea regelui Germaniei, spre deosebire de cel al Franței (Francia occidentală) este că după stingerea dinastiei carolingiene (911) a fost ales de către puternicii nobili ai regatului. Sistemul electoral nu trebuie înțeles ca unul modern și democratic, ci mai degrabă ca o formă de legitimare a puterii regale și de confirmare a puterii nobiliare – un instrument în calea centralizării monarhice și (inițial) în calea dinasticismului. În sec. XIII-XVI, lista principilor electori cuprindea șapte persoane: arhiepiscopul de Mainz, arhiepiscopul de Trier, arhiepiscopul de Cologne/Köln, contele de Palatinat, ducele de Saxonia, margraful de Brandenburg și regele Boemiei (cu toate că acesta din urmă se situa în afara regatului Germaniei).

Cu timpul, distincția dintre titlul de rege al Germaniei (înlocuit, chiar, cu titlul de rege al romanilor – rex Romanorum, mai ales că regatul Germaniei era o entitate mai degrabă simbolică) și titlul de împărat roman a devenit din ce în ce mai vagă, până la dispariție în timpul domniei lui Maximilian I de Habsburg, care a introdus formula Dei gratia Romanorum imperator electus semper augustus, ceea ce însemna că alegerea și încoronarea de la Aachen confereau automat titlul imperial (puterea papală fiind în declin, iar necesitatea confirmării ignorată de către prea puternicii lideri laici). Dincolo de originile germane ale împăraților, caracterul „german” al imperiului a devenit cu atât mai evident cu cât nedeținerea regatului Italiei nu mai era o piedică pentru încoronare de prin sec. XV.

Începând din 1440, titlul de împărat roman (romano-german) ales (din 1562 votul formal și încoronarea au avut loc în catedrala din Frankfurt) a fost purtat doar de membri ai casei de Habsburg pe linie ereditară. Dintre aceștia, Carol al V-lea (1530-1556) a fost ultimul încoronat de papă.

Timeline_ImperiulHabsburgic_SfantulImperiuRomanoGerman_RegatulGermaniei

Cu toate acestea, denumirea de Imperiu Habsburgic este folosită în sens convențional de către istorici pentru a desemna conglomeratul teritorial stăpânit timp de peste patru sute de ani de dinastia habsburgică, și care a dăinuit mai mult de un secol după dizolvarea Sfântului Imperiu Romano-German (1806) în timpul războaielor napoleoniene. Între 1440 și 1806, împăratul habsburgic a fost într-adevăr și împărat romano-german, dar nu numai atât. Carol al V-lea, de exemplu, era deja rege al Spaniei, stăpân peste Țările de Jos, conte de Burgundia etc. Treptat, influența habsburgilor în vest și în zona imperiului romano-german a scăzut, iar în secolul al XIX-lea ascensiunea Prusiei (creatoarea noului Imperiu German – al doilea Reich, 1871-1918) a blocat orice eventuală recuperare a titulaturii imperiale sacre de către monarhii habsburgici/austro-ungari.

habsblands1700_levantul

Imperiul Habsburgic și conturul Sfântului Imperiu Romano-German la 1700.

Câteva lucruri pe care trebuie să le știți despre Sigismund de Luxemburg (1368-1437)

leave a comment »

Sigismund_Luxemburg_portrete_levantul

Portret din timpul vieții al lui Sigismund de Luxemburg (1433), atribuit lui Pisanello (Kunsthistoriches Museum, Viena), alături de un portret mai târziu (1512) pictat de Albrecht Dürer (Germanisches Nationalmuseum, Nürnberg). Blazoanele fac trimitere la titlurile sale: împărat romano-german, rege al Boemiei, rege al Ungariei, duce de Luxemburg.

  • A fost fiul primului rege al Boemiei care a devenit împărat al Sfântului Imperiu Roman (German), Carol al IV-lea (podul și universitatea din Praga îi poartă numele).
  • La vârsta de 6 ani tatăl său i-a aranjat deja o logodnă cu Maria, fiica cea mare a regelui vecin, al Ungariei și Poloniei, Ludovic I.
  • În 1396 a condus cruciada împotriva Imperiului Otoman (care se întinsese până la Dunăre). La Nicopole a luat o bătaie strașnică de la armata lui Baiazid I „Fulgerul”, care a fost nevoită să întrerupă asediul Constantinopolului pentru a opri avansarea cruciaților. În 1410 a nimerit tot în tabăra învinșilor în bătălia de la Grünwald, împotriva armatei polone.
  • A fost regele Ungariei timp de 50 de ani (1387-1437), dar a lipsit mult timp din regatul său de adopție, fiind prins cu multe afaceri în Balcani, în Polonia, în spațiul german, în Boemia și în Italia.
  • A fondat Ordinul Dragonului (Societas Draconistarum) (1408), în rândurile căruia au intrat Vlad al II-lea Dracul și fiul acestuia – Vlad al III-lea Drăculea (Vlad Țepeș).
  • A fost ales „rege al romanilor” (Rex Romanorum) în 1411.
  • A participat la conciliul de la Konstanz (1414-1418), care a încheiat schisma papală veche de 40 de ani și care l-a condamnat pe Jan Hus (teologul reformator de la Universitatea din Praga) la moarte pentru erezie. Câțiva ani mai târziu, după a devenit moștenitorul de drept al coroanei Boemiei, a avut de înfruntat răscoala husiților (1420-1431), care l-au considerat părtaș la condamnarea lui Jan Hus.
  • Reputația sa de afemeiat a fost folosită pentru legenda conform căreia Iancu de Hunedoara ar fi fost copilul ilegitim al regelui, și care a servit mai departe filiației lui Matei Corvin cu regii Ungariei.
  • A fost înmormântat în cetatea Oradea (Nagyvárad), după dorința sa, alături de mormântul regelui Ladislav I „cel Sfânt” (sec. XI).
Europa_Centrala_cca1400

Europa Est-Centrală în jurul anului 1400. Sunt evidențiate statele suverane.

Written by Levantul

ianuarie 30, 2014 at 2:17 pm

Afacerea Trandafiroff sau cum au avut și românii de acum 170 de ani parte de o Roșia Montană

leave a comment »

Ion-Ghica-portret_fotoIon Ghica, fiu de boier, pașoptist și om politic liberal de un mare talent în genul memorialistic, și-a propus la bătrânețe să îi adreseze lui Vasile Alecsandri o serie de scrisori publice, în care să povestească din tinerețele sale. Evocându-l pe Nicolae Bălcescu, Ion Ghica s-a abătut puțin spre afacerea Trandaffirov, care a constat într-o inițiativă cu caracter legislativ „cu dedicație” pentru exploatări miniere pe teritoriul Țării Românești / Valahiei, respinsă în cele din urmă de Obșteasca Adunare (adunarea parlamentară de atunci). Pe atunci, inițiativa legislativă aparținea domnului, Gheorghe Bibescu (1843-1848), care după ce a fost instalat la domnie cu susținerea Rusiei – protectoare a Principatelor Valahiei și Moldovei – a ținut să facă niște „gesturi de recunoștință” față de supușii ruși. În cazul acesta, partida națională din Obșteasca Adunare a reacționat – animată probabil și de puternice sentimente anti-rusești – și a reușit să blocheze trecerea legii, cum am zice azi. Desigur, afacerea nu a fost unică nici în istoria economică universală, nici în istoria practicilor politice de tip discreționar, însă am avut o surpriză pe care m-am gândit să v-o împărtășeșc.Gheorghe_Bibescu_domnitor_George_Bibesco

„Vodă Bibescu, rădicat astfel la scaunul domniei contra voinței națiunei și chiar în contra boierilor partidului său, s-a crezut dator să își arate recunoștința sa către acei care-l ajutase [rușii - n.r.] și a încercat să se concedeze esploatarea tuturor mineralelor din principatul Valahiei ca monopol unui industriaș rus, vestitului Trandaffirof și, printr-o încheiere a sfatului administrativ, interpretând legea regulamentară într-un mod meșteșugit, acorda acelui Trandaffirof dreptul și monopolul de a esploata toate mineralele din țară.

Ca să fie bine înțeles, voi aminti că Regulamentul organic regula dreptul de esploatare a minelor în modul următor:

1. Orice proprietar avea dreptul de a esploata minele după proprietatea sa, dând statului 10 % din productul curat.

2. Descoperindu-se o mină pe o moșie particulară și guvernul voind ca acea mină să fie esploatată, avea dreptul să previe pe proprietar și să-i ceară a o esploata, iar în caz când, după 18 luni după somațiune, proprietarul nu ar punea-o în esploatare, guvernul era în drept a o esploata pe seama statului, dând proprietarului 10 % din productul curat.

Sfatul administrativ, trecând peste drepturile de proprietate a moșiilor statului și ale clerului, acordase lui Trandaffirof dreptul de a se substitui proprietarilor; și s-a văzut deodată circulând două broșuri conținând dreptul acordat lui Trandaffirof, prevenind pe proprietari a avea să se conforme cu încheierea făcută întru aceasta de Sfatul administrativ.

Aparițiunea acelor broșuri și planurile lui Trandaffirof d-a aduce 5 000 de lucrători ruși a înspăimântat țara, încât un strigăt s-a ridicat dintr-o margine la alta, și Obșteasca Adunare a trebuit să facă un raport la domn, blamând încheierile Sfatului administrativ, cerând anularea – un adevărat blam dat ministerului; acel act merită a fi raportat aci:

‘Preaînălțate doamne,

Obșteasca Adunare a văzut cuprinderea ofisului înălțimei-voastre, cu nr. 154, ce ați binevoit să-i adresați la raportul cu nr. 166, și s-a pătruns de multă mâhnire pentru băgările de seamă ce-i faceți, că ar fi ieșit din hotarele atribuțiilor sale și că ar fi călcat regulele bunei-cuviințe și a căzutului către înalta oblăduire respect, cerând prin al său raport desființarea jurnalului încheiat de Sfatul administrativ extraordinar în privința esploatației minelor și întărit prin ofisul înălțimei-voastre; mai adăogându-se și că nu s-a pătruns de cuprinderea pomenitului jurnal, ce este întemeiat chiar pe dispozițiile articolelor acelora cu cari s-a slujit la întru-expunerea din raportul său atins de prezisa pricină; la acestea luând Adunarea voie de la înălțimea-voastră, vă supune cu respect că, având supt vedere în toată vremea par. de la art. 54, art. 56 și par. de la art. 57 al Regulamentului organic, ce pe lângă altele o îndatorează ca să judece folosul tuturor măsurilor ce s-ar lua în pricini ori deobște sau întâmplătoare, socotește că n-a pășit peste ale sale atribuții, dacă privind pricina minelor, unul din obșteștile folosuri ale țărei, a chibzuit potrivit cu îndatoririle la care a supus-o pravila organică, să roage pe înălțimea-voastră, în urma deslușirilor ce luase despre cuprinderea jurnalului, ca să porunciți a se desputernici pre cât el nu se va fi aflând coglăsuitor cu legiuirile în ființă, precum și a se desființa tipăritele și obștitele examplare și a se popri de a nu mai țircula pentru depărtarea lor de la temeiurile prăvilei, pe care nu le-ar fi socotit că ar putea însemna cevași dacă nu le-ar fi recunoscut îmbrăcate cu caracter oficial. Acestea au fost, preaînălțate doamne, cuvintele pentru care Adunarea a întins plecata sa rugăciune doveditoare a singurii dorinți ca să vază prescrise chibzuirile atingătoare de esploatația minelor înlăuntrul cercului articolilor 178 și 179 a Regulamentului organic; având subt vedere, osebit de alte considerații ce privea la măsurile cerute spre asigurarea venitului statului, și darea sorocului de doisprezece ani, punct de căpetenie și vrednic a se lua în băgare de seamă, nefiind nicicum cuprins în pomenitele articole; care soroc, pentru ca să se dea de s-ar fi judecat folositor, trebuia ca o adăogire la pravilă să se așeze după formele legiuite prin art. 55 a Regulamentului spre a nu se împiedica altmintrelea nici sloboda dispoziție a fiecăruia proprietar întru cele de bunăvoie tocmeli.

Nu nădăjduia însă Adunarea a priimi de la înălțimea-voastră răspunsul, prin care nu numai sentimentele sale să cunosc altele decât cele adevărate și respectuoase către înalta oblăduire, ci și îndatoririle puse asupra ei prin articolile 54, 56 și 57 se lasă neluate în băgare de seamă. Adunarea dar se mărginește și acum întru a repeta plecata sa rugăciune, cerând cu supunere cele cuprinse în raportul său cu nr. 166.

Iar cât pentru ceea ce privește la viitorul ei, după cum bine ați voit înălțimea-voastră să adăogați în sfârșit, ea mai întâi socotește de netăgăduit a vă încredința că nu uită, nici va uita vreodată datoriile sale către înalta oblăduire, având după aceasta deplină mulțumire a se mângâia de nădejde, că ființa și locul ce înfățișează stau supt suzeranitatea și ocrotirea amândorora făcătoarelor de bine prea înalte puteri.

Acest raport s-au primit de Obșteasca Adunare după cele mai multe glasuri potrivit cu par. g de la art. 48 din Regulament.

Președinele Obșteștei Adunări:

(Semnat) Neofit mitropolitu Ungro-Vlahiei.

(Semnați) Alexandru Ghica, Const. G. Filipescu, Scarlat Gr. Ghica, Const. Gr. Ghica, Gr. Cantacuzino, I. Slătineanu, C. Filipescu, N.A. Nicolescu, C.N. Brăiloiu, A. Cocorăscu, I. Bălăceanu, C. Costescu, I. Văcărescu, M. Filipescu, A. Racoviță, C.Gr. Suțu (și un indescifrabil).

Nr. 205, 1844, februare 29.’

În dezbaterile asupra cestiunei Trandaffirof s-a relevat pentru întâiași dată talentul de orator politic a răposatului Barbu Catargiu, care, ca director al Departamentului Dreptății și deputat, a susținut cu multă căldură cauza concesionarului; dar elocința sa a trebuit să se aplece dânaintea cuvintelor patriotice a lui Costache Niculae Filipescu, a lui Niculae Niculescu și a celoralalți deputați.

Această victorie a Parlamentului din București din anul 1843 [1844 - n.r.] a fost urmată de satira plină de spirit a poetului Eliad, intitulată Măceșul [vezi mai jos - n.r.].

Cestiunea Trandaffirof era la ordinea zilei și făcea obiectul tuturor vorbirilor, și a noastre când suiam dealul Filaretului”.

(Ion Ghica, Scrisori către Vasile Alecsandri, fragment din scrisoarea datată 1886)

***

Satira „Măceșul”, scrisă și tipărită de Ion Heliade Rădulescu:

Măi măceșe, măi măceșe,
Măi spioane, măi ploscașe,
Dă-ne pace și te cară,
Du-te dracului din țară!
Ești un proclet mărăcine,
Nu ne-aduci tu vreun bine.
Pirul ăla e rea piază:
Unde-apucă, se-ncuibează;
Sapă locul, găurește -
Dă-ne pace și te cară,
Du-te dracului din țară!

Declarația în 14 puncte a președintelui S.U.A., Woodrow Wilson, în fața Congresului

leave a comment »

8 January, 1918
President Woodrow Wilson’s Fourteen Points

wilson_woodrow_portretIt will be our wish and purpose that the processes of peace, when they are begun, shall be absolutely open and that they shall involve and permit henceforth no secret understandings of any kind. The day of conquest and aggrandizement is gone by; so is also the day of secret covenants entered into in the interest of particular governments and likely at some unlooked-for moment to upset the peace of the world. It is this happy fact, now clear to the view of every public man whose thoughts do not still linger in an age that is dead and gone, which makes it possible for every nation whose purposes are consistent with justice and the peace of the world to avow nor or at any other time the objects it has in view.

We entered this war because violations of right had occurred which touched us to the quick and made the life of our own people impossible unless they were corrected and the world secure once for all against their recurrence. What we demand in this war, therefore, is nothing peculiar to ourselves. It is that the world be made fit and safe to live in; and particularly that it be made safe for every peace-loving nation which, like our own, wishes to live its own life, determine its own institutions, be assured of justice and fair dealing by the other peoples of the world as against force and selfish aggression. All the peoples of the world are in effect partners in this interest, and for our own part we see very clearly that unless justice be done to others it will not be done to us. The programme of the world’s peace, therefore, is our programme; and that programme, the only possible programme, as we see it, is this:

I. Open covenants of peace, openly arrived at, after which there shall be no private international understandings of any kind but diplomacy shall proceed always frankly and in the public view.

II. Absolute freedom of navigation upon the seas, outside territorial waters, alike in peace and in war, except as the seas may be closed in whole or in part by international action for the enforcement of international covenants.

III. The removal, so far as possible, of all economic barriers and the establishment of an equality of trade conditions among all the nations consenting to the peace and associating themselves for its maintenance.

IV. Adequate guarantees given and taken that national armaments will be reduced to the lowest point consistent with domestic safety.

V. A free, open-minded, and absolutely impartial adjustment of all colonial claims, based upon a strict observance of the principle that in determining all such questions of sovereignty the interests of the populations concerned must have equal weight with the equitable claims of the government whose title is to be determined.

VI. The evacuation of all Russian territory and such a settlement of all questions affecting Russia as will secure the best and freest cooperation of the other nations of the world in obtaining for her an unhampered and unembarrassed opportunity for the independent determination of her own political development and national policy and assure her of a sincere welcome into the society of free nations under institutions of her own choosing; and, more than a welcome, assistance also of every kind that she may need and may herself desire. The treatment accorded Russia by her sister nations in the months to come will be the acid test of their good will, of their comprehension of her needs as distinguished from their own interests, and of their intelligent and unselfish sympathy.

VII. Belgium, the whole world will agree, must be evacuated and restored, without any attempt to limit the sovereignty which she enjoys in common with all other free nations. No other single act will serve as this will serve to restore confidence among the nations in the laws which they have themselves set and determined for the government of their relations with one another. Without this healing act the whole structure and validity of international law is forever impaired.

VIII. All French territory should be freed and the invaded portions restored, and the wrong done to France by Prussia in 1871 in the matter of Alsace-Lorraine, which has unsettled the peace of the world for nearly fifty years, should be righted, in order that peace may once more be made secure in the interest of all.

IX. A readjustment of the frontiers of Italy should be effected along clearly recognizable lines of nationality.

X. The peoples of Austria-Hungary, whose place among the nations we wish to see safeguarded and assured, should be accorded the freest opportunity to autonomous development.

XI. Rumania, Serbia, and Montenegro should be evacuated; occupied territories restored; Serbia accorded free and secure access to the sea; and the relations of the several Balkan states to one another determined by friendly counsel along historically established lines of allegiance and nationality; and international guarantees of the political and economic independence and territorial integrity of the several Balkan states should be entered into.

XII. The turkish portion of the present Ottoman Empire should be assured a secure sovereignty, but the other nationalities which are now under Turkish rule should be assured an undoubted security of life and an absolutely unmolested opportunity of autonomous development, and the Dardanelles should be permanently opened as a free passage to the ships and commerce of all nations under international guarantees.

XIII. An independent Polish state should be erected which should include the territories inhabited by indisputably Polish populations, which should be assured a free and secure access to the sea, and whose political and economic independence and territorial integrity should be guaranteed by international covenant.

XIV. A general association of nations must be formed under specific covenants for the purpose of affording mutual guarantees of political independence and territorial integrity to great and small states alike.

In regard to these essential rectifications of wrong and assertions of right we feel ourselves to be intimate partners of all the governments and peoples associated together against the Imperialists. We cannot be separated in interest or divided in purpose. We stand together until the end.

For such arrangements and covenants we are willing to fight and to continue to fight until they are achieved; but only because we wish the right to prevail and desire a just and stable peace such as can be secured only by removing the chief provocations to war, which this programme does remove. We have no jealousy of German greatness, and there is nothing in this programme that impairs it. We grudge her no achievement or distinction of learning or of pacific enterprise such as have made her record very bright and very enviable. We do not wish to injure her or to block in any way her legitimate influence or power. We do not wish to fight her either with arms or with hostile arrangements of trade if she is willing to associate herself with us and the other peace- loving nations of the world in covenants of justice and law and fair dealing. We wish her only to accept a place of equality among the peoples of the world, — the new world in which we now live, — instead of a place of mastery.

Frâna și pedala lată. Transportul urban în trei orașe europene

leave a comment »

(un text din vara lui 2012)

Cracovia

La o populație de circa 700 de mii de locuitori – fiind astfel mai mare decât oricare alt oraș din România cu excepția capitalei – capitala culturală a Poloniei are o rețea de tramvaie care radiază din centrul vechi și un parc de autobuze nouțe. Șoferii de pe autobuze sunt la fel de berbeci ca cei români, de parcă ar transporta cartofi în loc de oameni, așa că ținutul de bare e musai. Nu mai există chioșcuri de bilete:  în stațiile principale sunt automate, iar în interiorul autobuzului/tramvaiului există din nou automate. Costul unei călătorii e mai ridicat decât în România și variază în funcție de durata estimativă a călătoriei: aproximativ 2 lei pentru o călătorie de maxim 15 minute, 3,3 lei pentru o călătorie de cel mult 30 de minute. Și mai scump – raportat la puterea de cumpărare a românului – devine transportul în comun o dată ce e nevoie de schimbarea liniei până la destinație. În fiecare stație se află un refugiu, pe peretele căruia sunt afișate rețeaua de transport, tarifele și orarul liniilor care trec pe acolo, o modalitate eficientă de informare care nu e introdusă în București, dar care există în Brașov.

Trotuarele nu sunt pline de automobile parcate, nu am prins ambuteiaje, nu am auzit claxoane apăsate fără un motiv serios. În afară de hârâitul tramvaielor, se poate spune că nu există larmă cauzată de trafic. Mare parte dintre străduțele orașului medieval/renascentist sunt pietonale. Există piste pentru bicicliști, mult mai clar delimitate decât în București, chiar și pe carosabil (sau fără să „mănânce” din trotuar). Bicicliștii circulă în voie și pe carosabil, dar nu sunt remarcabil de mulți.

Berlin

Capitala Germaniei dispune de o rețea foarte dezvoltată de metrou (U-bahn) și de tren metropolitan (S-bahn). Sistemul informațional e bine pus la punct, afișajele electronice sunt clare, stațiile sunt aerisite. Datorită semnelor de îndrumare din noduri, nu te poți rătăci. Trenurile vin la 5-8 minute, stațiile sunt dese, și există și linii de noapte. În fostul Berlin de Est a fost păstrată rețeaua de tramvaie, fiind modernizată cu garnituri confortabile și arătoase, temporar putând fi înlocuite cu linii de autobuz. În zona de interes turistic circulă mai multe linii pe același tronson, unele dintre ele funcționând cu double-decker. Prețul universal al unei călătorii în zona municipală este de 2,3 euro. Există puncte speciale cu automate, biletele de autobuz se pot cumpăra și de la șofer. Datorită ușurinței cu care poți ajunge la destinație  chiar schimbând mijloacele de transport, cea mai convenabilă financiar și comodă metodă de plată este abonamentul (săptămânal, lunar) pe toate liniile. Sistemul de control este foarte lax, semn al unei încrederi în cinstea călătorului. La metrou nu sunt bariere, ci numai mașini de ștanțat biletul. În autobuz majoritatea călătorilor cu abonament urcă prin față pentru a-i arăta șoferului actul, iar cei care au bilete cumpărate de la automate trebuie să le ștanțeze. Cei care cumpără bilet de la șofer trec deja prin control, deoarece primesc un bon de casă în loc de bilet. Șoferii conduc mai bine decât cei din Cracovia, au o ținută impecabilă, și țin cont de solicitarea de oprire de la butoanele din autobuz (așa că să nu vă mire dacă nu opresc într-o stație; neamțul nu a fost atenționat că vroiai să cobori).

Traficul în general nu e încărcat, dar în special camioanele și betonierele care circulă la/de la numeroasele șantiere de construcții din oraș îngreunează transportul și poluează fonic. Automobilele, majoritatea de talie mică-medie, sunt parcate corespunzător; nu se prea încalecă trotuarele, cu toate că nu există piloni la marginea lor. Se circulă mult cu bicicletele. Acolo unde nu e pistă specială, bicicliștii pedalează nestingheriți pe șosea. Nu sunt prea multe locuri amenajate pentru parcarea bicicletelor, dar se improvizează (cu stâlpi, garduri etc.).

Amsterdam

Amsterdam cred că pe bună dreptate poate fi considerat orașul etalon al bicicliștilor. Atâtea drepturi ale bicicliștilor nu cred să mai fie câștigate în altă parte a lumii. Dintr-un punct în altul al orașului, un biciclist are la dispoziție o pistă – de cele mai multe ori cu sens unic, pe partea dreaptă a străzii – bine marcată, care îi permite să circule rapid. Un biciclist are loc la nivel de egalitate în codul rutier, ceea ce înseamnă pe de o parte că de foarte multe ori are prioritate în fața mașinilor și pietonilor, iar pe de altă parte, că trebuie la rândul lui să acorde prioritate, să oprească la roșu, să fie în cele din urmă întotdeauna atent. Cum bicicliștii sunt mai greu de observat decât un automobil, un turist de-abia sosit în oraș și nimerit pe pista de biciclete (mai ales că nu există întotdeauna bordură înălțată de la trotuar la pistă) poate să își audă niște vorbe furioase, dacă nu chiar să provoace accidente. Un lucru e clar: bicicliștii din Amsterdam au pretenția ca ceilalți care pedalează să fie disciplinați și experimentați. Așa că ori exersezi în zori, când pistele sunt pustii, ori rămâi pieton amărât.

Sunt foarte mari șansele ca în apropierea destinației tale să existe o parcare pentru biciclete. Parcarea pe trei nivele de la Amsterdam Centraal impresionează pe oricine descinde în oraș. Nu există răscruce unde să nu zărești măcar o bicicletă. Se spune că există 2,5 biciclete pe cap de locuitor în Amsterdam. Diversitatea modelelor și calităților e foarte mare, dar cele mai multe sunt simple, cu cadru de oraș (adică nu mountain-bikes – așa cum predomină la noi) și care ar putea fi asemănate cu vechile Tohan-uri și Pegas-uri de la români. Așadar, criteriul funcționalității, și nu cel estetico-exhibiționist, primează. Datorită folosirii pe scară mare a bicicletei, traficul este foarte aerisit, mai ales în condițiile în care spațiul de circulație din zona centrală este restrâns din cauza canalelor. Trotuarele și-așa foarte înguste sunt protejate de pilonii vișinii binecunoscuți, cu simbolul orașului (xxx) pe ei.

Rețeaua metroului nu este foarte ramificată, dar face legătura centrului cu vestul și cu sudul, inclusiv cu suburbiile, populate în special de imigranți. Există și tramvaie, și autobuze, dar nu am apelat la ele, preferând să fim pietoni sau bicicliști. Transportul în comun funcționează cu carduri care se pot reîncărca la automate, iar accesul la metrou și taxarea în autobuz se face pe sistemul check-in – check-out. Check-out ajută la taxarea în funcție de timpul petrecut pe mijloacele de transport.

Written by Levantul

ianuarie 11, 2014 at 4:19 pm

„Peasants under Siege”, premiată de SRS

leave a comment »

The Society for Romanian Studies is pleased to award the 2013 Society for Romanian Studies Biennial Book Prize to Peasants under Siege: the Collectivization of Romanian Agriculture, 1949-1962 (Princeton: Princeton University Press, 2011), by Gail Kligman and Katherine Verdery.  Peasants under Siege was selected from among a very strong field of English language books which appeared between January 2011 and December 2012.  Entries for the prize included a large number of excellent works from multiple disciplines in the humanities and social sciences.

coperta_peasants_under_siege_kligman_verderyThe prize selection committee appreciated the scope and rigor of the research undertaking upon which Peasants under Siege is based. The book builds upon the authors’ decades of experience doing field research in rural Romania. Kligman and Verdery make use of multiple types of sources, including archives, the communist press and extensive interviews, to analyze the relationship between the collectivization of agriculture in Romania and the process of party and state building that transformed the countryside and Romanian society as a whole. The authors stress that in the process of collectivization, the Party apparatus and the Securitate were not only changing property relations according to the Soviet model but also creating the new institutions of the Party-state through local practices and policies they devised in and for Romania. An important part of the documentary research that underpins the study was carried out in the Securitate archives (CNSAS). The authors’ field work, along with that of the other nineteen researchers from various disciplines who collaborated on the project, provides a wealth of intimate detail from the point of view of the participants in the collectivization process that refines and modifies the picture that emerges from Party reports and similar documentary sources.  

In sum, Peasants under Siege represents a central contribution to the literature on Romania during the communist period, and indeed on the history of collectivization in other contexts, as well. Because the communist past is an ongoing battlefield in the present-day politics of memory in Romania, an accurate history establishing the extent of participation in and the full range of responses to collectivization is all the more important.  Kligman and Verdery demonstrate with great subtlety the particular ways in which the Soviet model was carried out in the particular Romanian context. As the authors write: “Blueprints may provide a plan, but social practices are not so easily hammered or welded into place.” In Romania collectivization was as much negotiated as it was violent. The authors skillfully reconstruct what it created (a new kind of state, society and “person”) while simultaneously offering a full account of what it destroyed (communities and lives). 

This beautifully conceived and clearly written work of history, anthropology and sociology shows how fruitful it can be to ignore the boundaries between disciplines in the interest of gaining insight into the fraught nexus between society and state. Peasants under Siege will provide a valuable guide to scholars seeking to understand rural transformation in the region for years to come, and serve as a primary reference point for those wishing to understand what really happened in the long decade of the 1950s in Romania, and what it meant for those who lived it.

The 2013 SRS Biennial Book Prize Selection Committee:  William Crowther, University of North Carolina at Greensboro (chair), Holly Case, Cornell University, Valentina Glajar, Texas State University.

 

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 334 other followers

%d bloggers like this: