Corneliu Coposu în dialog cu Doina Alexandru

Corneliu Coposu, Confesiuni: dialoguri cu Doina Alexandru, f.l., Anastasia, 1996.

Provenind dintr-o familie de preoţi greco-catolici din Ardeal, Corneliu Coposu (1914-1995) a fost unul dintre cei mai apropiaţi oameni ai lui Iuliu Maniu (preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc), poziţie care l-a făcut martor la evenimente importante din istoria României: 23 august 1944 şi zilele ce au urmat, armistiţiul cu URSS, afacerea (înscenarea) de la Tămădău (încercarea eşuată de a pleca din ţară a unor lideri ţărănişti – Ion Mihalache, Nicolae Carandino, Nicolae Penescu – pentru a forma un guvern în exil, în 1947), arestarea liderilor PNŢ (iulie 1947). Petrecând 17 ani în detenţie, mulţi ani singur în celulă, Corneliu Coposu a rămas în memoria publică drept unul dintre martirii regimului Dej. Spre sfârşitul vieţii sale, într-o epocă în care manevrele politice deveneau sălbatice (perioada 1990-1995) – autorul fiind afectat deasemenea, Corneliu Coposu a rupt tăcerea în apărarea lui şi în apărarea trecutului comun prin aceste confesiuni.

Volumul mai conţine amintiri ale surorilor lui Corneliu Coposu (Flavia Bălescu şi Rodica Coposu), precum şi o postfaţă semnată de Doina Alexandru.

Gheorghiu-Dej, în faza a doua a dictaturii lui, a început să fie considerat de Occident ca fruntaşul comunist care încearcă o desprindere de Moscova şi astfel i s-au toate crimele. O istorie decentă şi autentică [astăzi sunt publicate foarte multe studii şi volume de documente], scuturată de denaturări şi falsificări, va trebui să stabilească cu certitudine şi obiectivitate care a fost rolul distructiv al dictatorilor din România şi să le acorde pe măsura criminalităţii lor verdictul pe care îl merită. (p. 118)

…de la primul pas, copilul a învăţat să mintă. Adică ştia să spună într-un fel acasă şi în alt fel la şcoală; că trebuia, când vine un străin, să-i spui ceva, iar când vorbeşti cu mama sau cu tata să-i spui altceva. Acest complex al relei credinţe în care au crescut două generaţii a fost catastrofal pentru societatea românească şi eu cred că cele două generaţii crescute în acest complex sunt irecuperabile. (p. 127)

Eu îl consider şi acum pe Antonescu ca un bun patriot, ca un mare general [...], dar cred că nu există nici o scuză pentru această continuare disperată a războiului [la est de Nistru] care, cred eu, poate fi explicată prin ambiţia, orgoliul, veleitatea lui Antonescu de a fi printre comandanţii militari care au îngenuncheat Uniunea Sovietică. (p. 154)

Trebuie să menţionez că la arestarea mea, în calitate de fost campion  de haltere la categoria grea şi fost boxeur amator, aveam 114 kg. La ieşirea din puşcărie mai rămăseseră din mine doar 51 kg. (p. 103)

Carlos „Calica” Ferrer – „Devenirea lui Che. Cea de-a doua și ultima călătorie a lui Guevara prin America Latină”

Carlos “Calica” Ferrer, Devenirea lui Che. Cea de-a doua şi ultima călătorie a lui Guevara prin America Latină, Bucureşti, Meridiane, 2008.

De data aceasta, descoperirea Americii Latine de către Ernesto (Che) Guevara este prezentată de un prieten din copilărie, foarte apropiat. Parcă adresându-se nepoţilor săi, Carlos Ferrer rememorează copilăria plină de peripeţii – a la Băieţii din strada Pal – în mijlocul unui mediu închegat de relaţiile inter- şi intrafamiliale din societatea burgheză argentiniană a anilor 1930-1940. După acest lung prolog, autorul relatează din memorie, sau cu ajutorul citatelor din jurnalele lui Che Guevara (Otra vez…), călătoria celor doi prin Bolivia (nevizitată de Che Guevara în prima călătorie), Peru, Ecuador, de data aceasta fără motocicletă. În Ecuador, Guevara hotărăşte să plece în Guatemala – pe atunci socialistă – ca să vadă cum este organizată această ţară, indignat fiind de inegalitatea şi nedreptatea socială din America Latină. Deşi are o mai mică valoare documentară (totuşi, ar putea fi o a doua voce pentru ceea ce a scris Che Guevara) decât jurnalele lui Che, cartea în versiune românească are o colecţie impresionantă de fotografii (puţinele care le-au rămas după pierderea unui enorm pachet de role de film). De remarcat este că cei doi au reuşit să se întreţină financiar bune perioade de timp pe baza reputaţiei argentinienilor de buni fotbalişti, confirmată în meciurile inopinate pe care le-au jucat.

Fragmente:

Ernesto se întorsese din prima sa călătorie în America Latină fascinat de culturile indigene care dominaseră pe continent înainte de sosirea spaniolilor și citise considerabil pe această temă. Mereu vorbea despre sentimentul de inutilitate și angoasă care îl încercase de îndată ce observă contrastul dintre reminiscențele acelui trecut glorios, de exemplu Machu Picchu, și realiatea modernă trăită de urmașii acestor popoare: sărăcia, discriminarea și asuprirea. (p. 65-66)

…eu și Ernesto ne-am autodeclarat antiperoniști. Și, deși ernesto nu devenise încă un marxist, avea totuși idei socialiste. Nu îl lăsau indiferent sărăcia sau drama socială existentă în țară la acea vreme: foamea, șomajul și nedreptățile generate de diferențele sociale. (p. 75)

Ne-am trezit a doua zi dimineața tremurând – chiar și apa din toaletă înghețase! Indienii erau tot imperturbabili cu picioarele lor goale, cu obrajii umflați de un ghemotoc de frunze de coca pe care o molfăiau continuu. Coca are un efect anestezic – alină foamea, setea, oboseala și tristețea. Era antidotul natural împotriva peisajului sărac pe care îl traversam, melancolic asemeni unui șuierat îndepărtat de nai. (p. 99-100)

Câteva zile mai târziu ne beam cafeaua într-o cafenea din La Paz și am văzut pe viu umilința la care erau supuși indienii din Bolivia. O femeie se bucura împreună cu copiii ei de ceaiul de după-amiază, în timp ce bona copiilor ședea pe podea, iar ei îi aruncau rămășițe ca să mănânce și ea, ca și cum ar fi fost un câine. (p. 105)

În anii 1950, a fi argentinian era ca o scrisoare deprezentare pentru restul Americii Latine. Inspiram afecțiune, precum și un pic de invidie. Fotbalul argentinian și tangoul erau în plină glorie, împreună cu cinematograful și peronismul – toate erau un izvor de conversație și îți permiteau să pari un cineva interesant. (p. 165)

Profesorii de istorie lansați de editura Tritonic

La editura Tritonic au apărut în colecția Istorie trei cărți scrise de cadre universitare de la Facultatea de Istorie a Universității din București. Carol Căpiță, specialist în antropologie și preistorie, a pus în cele din urmă pe hârtie dilemele, descoperirile și ipotezele în legătură cu civilizația miceniană, reunite sub titlul Bordeiul și palatul. Meșteșugari în lumea miceniană. Ceilalți doi autori, Alin Ciupală și Cristina Gudin, au publicat două suporturi de curs universitar privind istoria modernă a românilor, cu titlurile: Istoria modernă a românilor. Organizarea statului și a sistemului instituțional, respectiv Istoria modernă a românilor. Cultură și modernizare. Dimensiunile reduse ale acestor două cursuri nu trebuie să vă descurajeze, textul este foarte concentrat și în același timp accesibil.

De ce n-au cucerit otomanii Țările Române? în viziunea lui Petre P. Panaitescu

Înainte de Mihai Maxim, această întrebare a fost pusă de istoricul român Petre P. Panaitescu în perioada interbelică. Studiul său se numea De ce n-au cucerit turcii Țările Române și a apărut în volum în Intepretări românești. Studii de istorie economică și socială, București, Universul, 1947 (o colecție de articole semnate de istoric, apărute în Revista Istorică Română și Revista Fundațiilor Regale). Spuneam că Mihai Maxim a luat în considerare și argumentele prezentate de P.P. Panaitescu și anume: 

 

Armata otomană izgonită la Călugăreni (Theodor Aman)

1. Țările Române nu s-au aflat pe drumul ofensivei Imperiului Otoman.
2. A fost de preferat un regim de dominație indirectă, prin intermediul unor domnitori creștini (români, greci) obedienți.

Cum sunt întărite aceste argumente?  Înainte de aceasta, e de remarcat modul în care își pune P.P. Panaitescu întrebarea din titlu, reflectând o retorică specifică unei perioade de exaltare națională: ”Cum se face că noi românii avem dreptul să afirmăm cu mândrie că niciodată în decursul veacurilor nu ne-am pierdut autonomia politică, am trăit sub domnii noștri cu cârmuire românească, pe când vecinii noștri, unguri, bulgari și sârbi, au fost robii padișahului și țara lor a fost proprietatea lor?” (p. 152). Păi, pentru că:

1. Otomanii au folosit vechea rută tradițională Istanbul-Adrianopol-Belgrad-Buda-Viena, care trecea prin ”poarta”  deschisă de Câmpia Ungariei și care era ”paralelă” cu Dunărea. Din cauză că navigația în porțiunea Cazanelor (Porțile de Fier) trebuia întreruptă până în secolul al XIX-lea, dându-se astfel discontinuitate exploatării militare a Dunării, ”principatele române rămâneau alături de drum”. (p. 157-159)
2. P.P. Panaitescu afirma că ”turcii n-au avut niciodată calități de coloniști și de organizatori în domeniul economic”, că ”ei nu îmbogățeau provinciile cucerite prin introducerea unei tehnice superioare //ca romanii// , ci secătuiau bogățiile , fără a crea izvoare noi de bunuri”. Se face chiar o analogie cu Imperiul Spaniol. În schimb, românii ”eau specialiști în agricultură și creșterea vitelor, profesiune pe care o aveau în sânge” (!!!) (p. 154-156). Deci ”era în interesul împărăției ca grânarul ei //?//, fără de care ar fi murit de foame oștirea și capitala //?//, să fie bine gospodărit și gospodăria bună o asigura numai administrația românească” (p. 156). Cum rămâne cu fanarioții? 

Facem un apel umanitar Ahivelor din Istanbul să publice mai repede documentele otomane!

Paul Goma şi “Soldatul Câinelui”

Aţi vrut să-mi închideţi gura. În imbecilitatea voastră structurală (…) mi-aţi băgat în gură, în loc de căluş, un megafon.
(Paul Goma, Soldatul câinelui)

Acest roman autobiografic, scris în 1982 şi apărut în România doar în 1991 la editura Humanitas (iniţial a fost publicat la Paris, în 1983), surprinde o serie de întâmplări şi stări din cursul anului 1981, un an tulbure pentru autor (dacă ne-am permite să atribuim acestei cărţi o valoare confesivă). Stilul degajat, frazele interogative şi flashback-urile necesare înţelegerii prezentului  narativ sunt numai câteva elemente care îl pot ţine pe cititor dedicat acestei cărţi. Sunt rememorate clipe din 1945 (la sfârşitul războiului, refugiat în Transilvania), 1961 (în domiciliu obligatoriu), 1968 (reacţia autorităţilor române la invazia trupelor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia şi starea de spirit a românilor), 1977 (anchetele şi sosirea în Franţa) etc. Sunt recurente personaje ca Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Emil Georgescu, Ilie Păunescu, Ion Omescu, Gabriela Melinescu, Penescu, Orăscu (şi mai cum? rămâne să mai caut), diferiţi membri ai Uniunii Scriitorilor. Referinţele la persoane reale sunt dese şi de aceea un indice de nume ar fi fost util la sfârşitul cărţii. Dar din nou mă las tentat să cred în autenticitatea celor povestite, lucru care nu îmi este confirmat încă. Şi nişte citate (din ediţia Humanitas, 1991):

Dacă nu deschid această carte, trimisă de ei, însemnează că au reuşit, aici, ceea ce nu reuşiseră acolo, în România: să mă oblige să-mi construiesc singur ziduri de închisoare – frica, frica, frica fiind cel mai înalt, mai gros, mai de netrecut zid de incintă, de celulă. La urma urmei: căluşul. Mai exact: căluşul pe care noi înşine ni-l îndesăm în gură. De obicei, jubilând… (p. 16)

Dar numaidecât, mă neliniştisem: de la o vreme nu mai conta “randamentul” maşinii – care, la o adică, putea să se şi oprească – ci amintirea: victimele de ieri fuseseră atât de profund victimizate, încât, azi, ele însele îţi confecţionau ciomagul, iar dacă ciomăgaşul întârzia să le ciomăgească, se ciomăgeau ciomăgiţii singuri din obişnuinţă, din memorie. (p. 18)

În ceea ce mă priveşte, nu vreau să “cioplesc” decât limba pe care o cunosc destul de bine şi în care mă simt un deţinut liber să organizeze altfel zidurile celulei. Dacă m-aş muta, aş nimeri în altă celulă şi necunoscută şi nemodificabilă şi care m-ar preface în alt puşcăriaş. Cioplesc ceea ce am mai cioplit şi dacă, de la o vreme, am senzaţia că cioplesc aer, e prea târziu pentru mine, înotător, să mai învăţ să zbor. Aşa că mă scufund… (p. 30)

Şi Monica şi Virgil (şi nu doar ei: la fiecare întâlnire cu Eliade, îmi spune cel puţin o dată: “Când mă gândesc că le-ai scăpat, după câte le-ai făcut…”) mi-au spus de sute de ori că am avut noroc. Şi tot auzindu-i pe alţii, am început şi eu să mi-o spun. (p. 36)

…înţelesesem deci că românul, pus în situaţii delicate, fără ieşire – în care trebuie să răspundă prin da sau ba – ştie să evite un asemenea răspuns (la urma urmei, cine şi cu ce drept l-ar soma pe el, om liber, să-şi îngrădească, optând?): îmbătându-se. Fulgerător! Se fulgeră, se trăzneşte singur – pe loc. Iar dacă întrebătorul insistă cu “fleacul” lui, românul îngălează:
- Lasă-mă, nene, nu vezi că sunt beat-pulbere? (…) (p. 47)

Conferinţele Microsoft şi Gabriel Liiceanu despre “calul negru”

Vă recomand o colecţie de conferinţe cu oameni interesanţi şi idei interesante.

http://www.revistaorizont.ro/conferintelemicrosoft/index.php/index

În numărul din 30 mai 2008 al revistei Orizont a apărut varianta tipărită a conferinţei lui Gabriel Liiceanu, cu titlul Ce ne facem cu calul negru? . Iată câteva fragmente decupate din text:

Istoria la Târgul Gaudeamus. Două cărţi.

Pe 28 noiembrie au fost lansate la standul editurii Humanitas, în cadrul târgului internaţional de carte Gaudeamus, două cărţi de istorie, scrise de autori cunoscuţi (şi controversaţi, uneori) în spaţiul public românesc. Vladimir Tismăneanu a publicat o analiză a revoluţiilor din 1989 în Despre 1989. Naufragiul utopiei, în colecţia cu “Despre…” (ale cărei volume concentrate dinamizează “piaţa” ideilor). Conţinutul acestui dosar de eseuri atinge şi momentele din 1956 (Revoluţia din Ungaria) şi 1968 (“Primăvara” de la Praga), şi discută mai pe larg unele aspecte şi preliminarii ale Revoluţiei din România. A doua carte, cea a lui Lucian Boia, se numeşte “Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial. Este o lucrare de cercetare (Lucian Boia a devenit cunoscut prin lucrările sale de sinteză) structurată în două parţi, prima analizând dilemele românilor înaintea intrării României în război, iar a doua catalogând acei intelectuali marcanţi care au fost pentru intrarea României în război de partea Puterilor Centrale. Lucru curios, printre ei nu se află Petre Carp şi Titu Maiorescu, figuri aproape clişeu ale germanofiliei, probabil din cauză că autorul a evitat cât s-a putut oamenii politici în partea prosopografică.

Vladimir Tismăneanu, alături de Lidia Bodea şi Horia-Roman Patapievici

Lucian Boia

Neagu Djuvara

Conferinţe etc. Cronica ultimelor luni.

La sfârşitul lunii octombrie a fost organizată la Institutul de Istorie “Nicolae Iorga” conferinţa cu tema Minorităţile etnice în România în secolul al XIX-lea. La acest eveniment au participat în jur de 25 de profesori şi cercetători din ţară, cu o paletă mai largă de comunicări decât mă aşteptam. S-a vorbit cu precădere despre evrei, în acord cu importanţa acestora în rândul minorităţilor din România lui Carol I, dar şi despre armeni, ceangăi, turci, bulgari, greci, ţigani, germani. Iată mai jos lista celor prezenţi:

• Mihail Ioan Opriţescu
• Vasile Ciobanu
• Sorin Iftimi
• Constantin Ardeleanu (ocupându-se de sudiţii britanici – persoane protejate de Marea Britanie – din Galaţi, a subliniat faptul că aceştia erau greci în proporţie de 90%, organizaţi în reţele complexe)
• Delia Pohrib
• Dan-Nagy Pienaru (a prezentat comunitatea turcă din insula – acum dispărută sub lacul de la Porţile de Fier – Ada Kaleh)
• Mihai-Răzvan Ungureanu, care doar a citit comunicarea lui Dumitru Ivănescu, absent.
• Victor Neumann (care a repus în discuţie problema reconceptualizării naţiunii în istoriografia română)
• Sorin Antohi (a făcut o incursiune în istoria ideilor pornind de la scrierile lui Alecu Russo)
• Apostol Stan
• Raluca Tomi
• Silviu Văcaru
• Andrea Varga
• Elena Siupiur
• Ştefan Petrescu
• Radu Tudorancea
• Viorel Achim (cu lucruri interesante despre ţigani şi aboliţioniştii români)
• Silvana Rachieru
• Florin Anghel
• Costin Scurtu
• Liviu Rotman
• Lya Benjamin
• Cătălin Turliuc
• Dietmar Müller
• Dumitru Vitcu
• Ana-Maria Vele

Elena Siupiur

Mihai-Razvan Ungureanu

Sorin Antohi

Victor Neumann

Andrei Pleşu

Carlo Ginzburg

Patricia Parker

.

Pe 13-14 noiembrie, la Colegiul “Noua Europă”, a avut loc conferinţa cu titlul Imitatio-Inventio: The  Rise of ‘Literature’ From Early to Classic Modernity. Aşa cum reiese de aici, această întrunire cu participare internaţională a atins probleme de istorie a literaturii în manieră interdisciplinară. Cu toată bunăvoinţa de care am dat dovadă, recunosc că subiectele m-au depăşit, fiind ultraspecializate. De exemplu, faimosul istoric Carlo Ginzburg (teoreticianul microistoriei, profesor la universităţile din Pisa şi Los Angeles) a avut o comunicare cu tema The Artist as Counterfeiter, o plimbare prin filosofie, semiotică, alchimie, teologie şi alte discipline. S-a putut observa cât de relaxaţi erau cercetătorii străini şi cât de încordaţi, cei români – marcaţi fiind, probabil, de un complex de inferioritate “culturală”, să-i zic aşa. Am mai audiat prezentarea lui Patricia Parker (de la Stanford University), Constructing Shakespeare in the Eighteenth Century (and Beyond), ajungând la concluzia că opera lui Shakespeare pe care o citim azi nu prea mai este originala operă de la sfârşitul secolului al XVI-lea. Alţi participanţi: Gordon Campbell, Sorana Corneanu, Dennis Costa, Gabriela Dragnea-Horváth, Christoph Ehland, Herbert Grabes, Flavio Gregori, Mihaela Irimia, Dragoş Ivana, Ludmilla Kostova, Ivan Lupić, Stefania Montecalvo, Michael McKeon, Mirosława Modrzewska, Stefania Montecalvo, Andrea Nagy, Petruţa Năiduţ, Mădălina Nicolaescu, Naji Oueijan, Stephen Prickett, Martin Procházka, Ignazio del Punta, John Roe, Trevor Ross, Raffaele Ruggiero, Jukka Tiusanen, Margit Sichert, Jorge Bastos da Silva, Lubomir Terziev, Jukka Tiusanen, Stefan Uhlig.

Şi la Facultatea de Istorie am participat, tot ca spectator, la conferinţa organizată de Centrul de Istorie a Imaginarului, numită Imaginarul Alterităţii (3-4 decembrie). Au participat studenţi, masteranzi, doctoranzi şi cercetători tineri, de la Istorie şi de la Litere. Iată titlurile secţiunilor:

• Abordări conceptuale ale imaginarului alterităţii
• Imaginarul alterităţii în Antichitate
• Ipostaze ale alterităţii etnice
• Ipostaze ale alterităţii medicale
• Exilul ca literatură a alterităţii
• Ipostaze ale alterităţii religioase
• “Germanii” în imaginarul românesc
• Simboluri ale alterităţii în comunism şi postcomunism

“Levantul” vă urează “Sărbători fericite!”

Paul Goma, sau cum să respecţi memoria comunismului. Partea I: “Gherla”.

Printre riscurile unei cariere de istoric se numără şi super-specializarea, care vine mână în mână cu ignoranţa şi cu dezechilibrul valoric. Se poate întâmpla ca un istoric să ştie ce calibru avea cutare pistol folosit în al Doilea Război Mondial, dar să nu ştie cine a fost Petrarca, de exemplu (lucru ce poate isca în schimb o discuţie cu privire la importanţa, câştigul unei hiperspecializări). În cazul meu, ignoranţa a mai pierdut teren luna aceasta, când am făcut cunoştinţă în sfârşit cu două din scrierile lui Paul Goma, unul dintre cei mai “adevăraţi” dizidenţi  români din timpul perioadei comuniste, dacă mi se permite să atribui o valoare ipostazei de dizident.

Poate că ar fi fost o mai bună metodă să citesc opera lui Paul Goma într-o ordine cronologică sau tematică, dar impulsul a trebuit fructificat repede cu ce am avut la îndemână, şi anume romanele autobiografice (mă întreb dacă e vreunul din ele care să nu aibă caracterul acesta) Gherla şi Soldatul câinelui. Un viitor biograf şi exeget al lui Goma ar găsi în tehnica sa narativă, presărată de flashback-uri, de anecdote, de descrieri în detaliu scenaristic, deseori “viscerale”, de fragmente de reflecţie cu degetele pe maşina de scris, o provocare în mod paradoxal plăcută. Ar fi o muncă a unui medic legist dedicat.

Gherla construieşte filmul ultimelor zile de detenţie politică (1958) în penitenciarul din… – aţi ghicit. Cartea a fost publicată în Franţa iniţial, în 1976, iar varianta românească a apărut în 1990, la editura Humanitas, ediţie din care citez următoarele pasaje:

E păcat că bătrânii tac. Ar trebui să aştearnă pe hârtie, fiecare cum se pricepe, să povestească prin ce-au trecut. La urma urmei, e o datorie. Ca să nu mai fie atât de liniştiţi călăii, să nu mai fie siguri că victimele n-or să îndrăznească să sufle o vorbă. (…) N-su uitat de loc (sic!), n-au uitat nimic, dar tac. Dintr-o spaimă fără temei – cine ce o să le facă? Dacă ei, bătrânii, tac, de unde vor afla ceilalţi ce s-a întâmplat cu adevărat? (p. 15)

[rabinul Eskenazy îi spusese că românii nu au educaţie să supravieţuiască puterii şi bunăstării, şi că nu sunt pregătiţi pentru libertate, pentru că n-au cunoscut-o niciodată, "nu ştim cu ce se mănâncă"] Nu ne prea chinuie setea activă de libertate. Şi cu asta am ajuns la solidaritate. Pe român cu greu îl convingi (sau nu-l convingi deloc) să intre “în front”. Tot ce depăşeşte ograda lui, bătătura lui, nu-l interesează, sau îi trezeşte suspiciunea, teama – de asta Moromeţii e o carte genială. (…) În caz de pericol, românul sare, dar nu pentru că vecinul lui ar fi în pericol ci pentru că acel pericol ar putea să se întindă şi la el, în ograda lui. (p. 93)

De o mie, de zece mii de ori mi-am spus, am spus colegilor de lanţ că supunerea “înţeleaptă” nu face lanţul mai uşor, mai…purtabil. Răspunsurile erau cam astea: “De ce să-i irităm?” “De ce să nu-i lăsăm în pace, ca să ne lase şi ei…” – în care pace ne lăsau ei? “Şi ce crezi că rezolvi cu asta” era întrebarea-ncuietoare. Trebuia să fac un efort teribil ca să le explic că libertatea se cucereşte întâi dinăuntru: ca să devii liber, trebuie mai întâi să vrei să fii liber şi să-ţi propui să faci tot ce depinde de tine ca să te liberezi. (…) cu cât eşti mai supus tiranului, cu atât tiranul va deveni mai…tiran. (p. 94-95)