Istoria în fața provocărilor secolului XXI (1)
De două secole de când istoria s-a instalat ca disciplină științifică, istoricii au reflectat la posibilitățile și limitele activității lor profesionale din punct de vedere epistemologic și/sau metodologic, iar unii dintre ei i-au dat prelungiri teleologice. Cu alte cuvinte, istoricii și-au abordat disciplina prin autoreferențialitate.
De la instalarea și generalizarea perspectivei economice asupra culturii (cu diverse ramificații – cultura de masă, industria culturală, consumerismul cultural), istoriografia a devenit și aceasta un bun cultural, un obiect sau mai bine zis, o marfă. În societățile în care istoriografia a fost subvenționată sistematic (și masiv) de către stat, autorii de scrieri istorice au fost mai puțin sensibili la o piață care că absoarbă creația lor, neexistând practic un mecanism de reglare. Mai mult decât atât, o bună perioadă de timp nici nu a existat o piață culturală, în perioada comunistă „cererea” fiind formulată de organismele superioare ierarhic și nu de către consumatori.
Nu doar statul a creat o falie între producția istoriografică și public. În România, unul dintre marii finanțatori ai cercetării istorice a fost și este Academia Română. Cu toate că la origine a fost o instituție privată, Academia Română a fost dintotdeauna în consonanță cu establishment-ul statal al istoriografiei, comportamentul ei de finanțare fiind asemănător cu cel al unui stat care dorește o istoriografie oficială.
Nefiind un bun indispensabil populației – cum sunt sănătatea și educația – (e drept că sunt unii apologeți naționaliști care ar pune mai presus „marile narațiuni” despre neam decât starea materială a lui), istoriografia subvenționată a devenit în mare parte maculatură. Pe de o parte, pentru că nu a existat preocupare pentru calitatea produsului, și pe de altă parte pentru că oferta nu a ținut cont întotdeauna de piața îngustă de carte istorică.
„Nișarea” pieței de istoriografie este un proces în desfășurare. Cu toate că astăzi avem numeric mai mulți cititori de istorie decât aveam în perioada interbelică – să zicem – procentual nu știu dacă stăm mai bine. Dintre puținii cititori de istorie pe care îi are România în prezent, majoritatea sunt animați de principiile pedagogic („historia magistra vitae”), progresiv („cunoscând trecutul vom putea ști/construi viitorul”) și identitar („cunoscând trecutul ne vom cunoaște pe noi înșine ca grup”). Aceste principii au fost puse sub lupă în epoca postbelică în occident și nu s-au dovedit decât niște construcții ideologice, niște perspective învechite – dacă vreți. Controversa rămâne deschisă, însă ea a demonstrat relativitatea acestor mai ieri certitudini pozitiviste.
Drumul e deschis și în România pentru instalarea unor modele alternative de raportare la trecut, viitor și sine. Cu toate că modelul istoriei ca factor formativ esențial supraviețuiește încă în mod inerțial, cititorii formați în această tradiție vor scădea numeric o dată cu dispariția biologică și o dată cu scăderea importanței istoriei în spațiul educațional și cel public românesc. Ideea de capital cultural nu a penetrat încă cercurile decizionale ale societății românești.
Dacă e să dăm crezare „semnelor timpului” care spun că trecutul e din ce în ce mai irelevant pentru viitor – și că istoria e doar un mod de spune o poveste bună –, că omul nu mai e erudit, ci hedonist, nu mai e livresc, ci image-oriented, nu mai e un filosof solitar, ci un zoon politikon 2.0 cu tulburări de atenție, atunci istoricii vor avea de-a face cu un alt tip de potențial public (co-existând cu vechiul tip de public), complet nou pentru biografia științelor istorice. În plus, în condițiile în care producția istoriografică (ca și cultura în ansamblu), susținută din ce în ce mai puțin de instituții cu resurse, este aruncată pe o piață liberă, istoricii vor fi nevoiți să caute surse alternative și multiple de finanțare ori să își ajusteze mesajul (în colaborare cu editurile/producătorii) în vederea captării interesului segmentelor de public pierdute/inactive.
Cine n-a uitat de Carol Szathmari ?
Carol Szathmari (1812-1887) – cunoscut și sub numele Carol Popp de Szathmary/i – a fost unul dintre cei mai prolifici și mai talentați artiști documentariști pe care i-a găzduit România în secolul al XIX-lea. Astăzi, istoria internațională a fotografiei îl ignoră, wikipedia scrie aproape un „ciot” despre el, iar marele public nu îl cunoaște. Anul trecut (2012) s-au împlinit 200 de ani de la nașterea sa, prilej cu care cei mai energici susținători ai artei de gen – și singurii, de altfel, pe lângă Adrian-Silvan Ionescu (unul dintre exegeții lui Carol Szathmary) [1] – au lansat materiale editoriale de excepție. Mă refer la albumele editate de Muzeul Național de Artă al României, de Muzeul Național Cotroceni și de graficianul Radu Oltean, despre care veți găsi informații mai jos.
Cine a fost Carol Szathmary ?
La 11 ianuarie 1812, în Clujul austriac, dar locuit de maghiari, români, sași, evrei etc., s-a născut într-o familie de mici nobili de Sătmar (de unde cognomenul Szathmary) micul Carol. Dat la Colegiul Reformat din oraș pentru o educație aleasă, tânărul Carol a părăsit apoi la 19 ani Transilvania pentru o incursiune în București, oraș în care – fermecat probabil de aerul oriental al acestuia – va reveni și se va stabili peste mai mulți ani.
Primele cunoștințe de desen și pictură le-a căpătat de la artiști transilvăneni (Samuel Nagy, Franz Neuhauser), urmând apoi cursuri la Pesta (1935 – colaborează cu Anton Chladek, pictorul ceh care făcuse niște portrete ale boierimii din Principate), Viena, München. Un observator nestatornic, Carol Szathmary a ajuns acolo unde mulți europeni doar au visat să ajungă: în Orientul otoman, în Crimeea, în Persia. Și ca orice european respectabil și cu pasiuni artistice, a făcut și marele tur în Italia (1932-1935).
Revenit pe plaiuri natale, a fost deja prins cu diverse comenzi oficiale (portretele deputaților transilvăneni din Dieta Transilvaniei, 1941-1943). Comanditarii români din București l-au arvunit (poate și mai bine decât ardelenii) și Carol Szathmary s-a stabilit aici în 1943. În 1850 vizitează Istanbul, unde va reveni în repetate rânduri (până în 1880) și de unde se întoarce cu acuarele și desene descriind lumea orientală care deja în București începea să pălească.
Războiul din Crimeea (1853-1855) a oferit motive suficiente pentru ca Szathmary să își scoată aparatul de fotografiat din studio și să surprindă viața de tabără, poziții marțiale ale soldaților și ținute țanțoșe ale ofițerilor (turci, austrieci, ruși) cartiruiți prin zonele dunărene, devenind astfel – neoficial – primul fotoreporter de război al lumii.
În București, Carol Szathmary nu a stat în dreptul ușii invitând mușterii să vină. Aceștia oricum dădeau năvală. A luat din nou aparatul și plăcile la purtare și a executat primele panorame fotografice ale Bucureștiului. A cules din piețe și de pe străzi micii comercianți și meșteșugari pe care i-a fotografiat dintr-o pornire orientalistă, dar astăzi cu consecințe etnografice. A surprins adevăratele imagini ale hanurilor bucureștene (printre care și cel al lui Manuc), hodorogite, ruinate, înghesuite, dar pitorești. Pentru istoria Bucureștiului în special, Carol Szathmary a fost – alături de Amedeo Preziosi – artistul care a consemnat puținele fărâme imagistice ale unei epoci care se topea prin dez-orientalizare.
Nu a lipsit nici din preajma domnitorilor. Veritabil pictor și fotograf de curte a fost în timpul domniilor lui Alexandru Ioan Cuza și a lui Carol I, pe amândoi însoțindu-i la Istanbul în timpul vizitelor de închinare la sultan. Alături de Amedeo Preziosi, a făcut parte din suita principelui Carol în turneul (1868) prin tânărul său Principat.
Curiozitatea nu-l putea ține în București când destinul României era în focuri la câteva sute de kilometri, în timpul Războiului de Independență.
Premiat și gratificat, Carol Szathmary a jucat și un rol de PR al României, când imaginile sale documentare au fost expuse la marile expoziții universale (Londra 1955, Paris 1967), precum și la expoziții din alte orașe mari europene. Fără doar și poate, el a redat în egală măsură cu fidelitate și simț estetic imaginea României până la proclamarea Regatului (1881).
Apariții editoriale de excepție:
Ca să dăm Cezarului ce e al Cezarului, primele reproduceri de calitate ale unor fotografii de Szathmary (multe inedite) au apărut în revista de artă fotografică Punctum, editată de Cosmin Bumbuț (nr. 1-3, 2009-2010), însoțite de texte de Elena Stancu și Alex Gâlmeanu. Lucru extrem de rar și cu atât mai lăudabil, editorii au pus la dispoziție pe site un album digital.
În anul 2012, au apărut următoarele albume, cu reproduceri de calitate, de dimensiuni mari, însoțite de texte introductive ale unor experți. Multe dintre reproduceri au apărut pentru prima oară în peste 130 de ani.
- Carol Popp de Szathmari. Pictor și fotograf, București, Muzeul Național Cotroceni, 2012.
- Carol Popp de Szathmari (1812-1887) și revelația artistică a Orientului, București, Muzeul Național de Artă al României, 2012. Text de Elena Olariu.
- Carol Popp de Szathmari, fotograful Bucureștilor, București, Art Historia, 2012. Ediție româno-engleză îngrijită de Radu Oltean cu un studiu de Emanuel Bădescu (Biblioteca Academiei Române).
„Omul de bine” : o definiție de Alina Mungiu-Pippidi (1995)
„Cel mai răspândit dintre ele [= cele două stereotipuri de cetățeni postrevoluționari descrise de autoare, n.n.] a fost creat de mass media care susținea puterea, pornind de la o realitate indiscutabilă: majoritatea poporului român nu luase pare la revoluție și ar mai fi suportat o veșnicie tirania lui Ceaușescu, dar se bucurase sincer la căderea dictatorului și asimila experiența sa din acele zile din fața televizorului cu o participare reală. Pentru ei a fost inventat stereotipul „omului de bine” ( plain folk – o cunoscută tehnică propagandistică), acesta însemnând un om care își văzuse de treabă și în timpul lui Ceaușescu – că doar chiar dacă nu ești de acord cu regimul este mai constructiv să i te încadrezi totuși prin muncă decât să protestezi degeaba – și pe care Revoluția îl eliberase tot ca să se apuce de treburile lui, dar mai puțin stresat de regim ca înainte. „Omul de bine”, ai cărui strămoși pot fi lesne identificați în literatura românească, este un om care-și vede de treaba lui, lăsând pe mai marii săi să cârmuiască. El pune umărul dacă este solicitat, dar nu dă dovadă de inițiativă, iar inițiativa altora îl sperie. El a asimilat ușor ideea că „toți am făcut Revoluția”, deoarece aceasta îl elibera de orice datorie, ca și de orice culpabilitate privind regimul anterior, în care la drept vorbind el nu se descurcase rău. „Omului de bine” i s-a inventat o istorie completă, începând cu trecutul, în care el fusese deopotrivă de exploatat de regimul antebelic ca și de cel comunist. „Omul de bine” fusese injustițiat înainte de venirea comunismului de către privilegiații acelor vremi (partide istorice, proprietari de case naționalizate și de teren agricol ș.a.m.d.). El continuase să o ducă greu sub comuniști, dar cel puțin atunci injustiția fusese repartizată egal. În plus, comunismul îi dăduse casă și loc de muncă, siguranța zilei de mâine ș.a.m.d. După răsturnarea lui Ceaușescu el n-avea în nici un caz de ce să se întoarcă la perioada interbelică. Este evident că nu s-au circumscris acestui stereotip decât cei fără memorie sau cultură privind România de dinainte de ca și situația celorlalte țări din Est. „Omul de bine” vede România scoasă din orice context, neavând elemente pentru nici o comparație. Viziunea sa este una domestică și parohială, limitându-se la universul său cel mai familiar. El își face un titlu de glorie în a nu avea nici o altă părere decât ceilalți și gândește în faimoasa limbă de lemn în care i s-au adresat superiorii săi atâtea zeci de ani, și în care a auzit radioul și televizorul, pentru că „omul de bine” nu prea citește cărți. Prototipul său perfect este „chiriașul” din casele naționalizate, dat adesea de exemplu de către propaganda postrevoluționară de stânga ca un fel de „talpă” a societății românești. Chiriașul dintr-o casă naționalizată este un profitor involuntar al abuzurilor regimului: el a intrat într-o casă care nu îi aparține, dar care i-a fost atribuită de stat. Propaganda statului are deci rolul, pentru a păstra autoritatea statului, să întărească chiriașului ideea că nu are de ce să se simtă vinovat și de ce să cedeze casa proprietarului adevărat, el este un „om de bine” care a muncit cu modestie o viață, în vreme de proprietarul, la drept vorbind, nu se știe pe unde a umblat, cum a ajuns inițial în posesia casei – probabil o moștenire de la niște strămoși exploatatori ș.a.m.d. Au fost autori postrevoluționari specializați în acest gen de adresare […].”
(Alina Mungiu, Românii după ’89. Istoria unei neînțelegeri, București, Humanitas, 1995, p. 256-257)
Ovidiu Pecican despre generația tinerilor istorici transilvăneni
Ovidiu Pecican, Poarta leilor. Istoriografia tânără din Transilvania (1990-2005), 2 vol., Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2005.
Un grup considerabil de istorici formați în amfiteatrele Facultății de Istorie și Filozofie de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, care au debutat cu lucrări de specialitate în perioada imediat următoare căderii regimului comunist condus de Nicolae Ceaușescu, pot fi astăzi considerați drept „noul val” al istoriografiei din Transilvania și Banat. Desprinderea lor de vechiul regim istoriografic (naționalist, colectivist, puternic mitologizat și ideologizat/politizat) a avut loc atât prin coagularea grupului (activitatea asociaționistă, documente-program, declarații-manifest, prietenii și căsătorii), cât mai ales prin reconsiderarea întregii paradigme istoriografice (lucrări de epistemologie, istorii ale istoriografiei românești, afirmarea noilor subiecte și perspective).
Aparițiile în traducere ale unor lucrări de referință occidentale, accesul la literatura recentă engleză și franceză (în primul rând), în fine – contactele de orice tip cu lumea științifică internațională –, au dat naștere unui proces de schimbare firesc în anii 1990. La această schimbare, care multora li s-a înfățișat radicală – prin prisma scandalului manualului alternativ de istorie a românilor, coordonat de Sorin Mitu, în 1999 – au avut o contribuție intelectuală, pe lângă maeștrii din Cluj (Pompiliu Teodor, Nicolae Bocșan, David Prodan, Jako Zsigmond etc.), istorici din Iași (Alexandru Zub, Sorin Antohi, colectivul din jurul revistei „Xenopoliana”), București (Lucian Boia, Bogdan Murgescu) și Timișoara (Victor Neumann, Smaranda Vultur).
Care au fost noutățile, mai precis, aduse de „noul val” istoriografic ? Istoria mentalităților a fost pusă la loc de cinste (după încercările bătrânului Alexandru Duțu în anii 1980) prin meritul istoricilor Simona și Toader Nicoară. Istoricii demografi[1] (Sorina și Ioan Bolovan, Traian Rotariu etc.) au făcut cercetări sistematice și au elaborat instrumente de lucru cu privire la istoria modernă a Transilvaniei. Imaginarul a ajuns obiect de studiu prin eforturile conjugate ale specialiștilor din aria științelor umane și concretizate în centrul „Phantasma”[2]. Arheologia medievală a revenit în forță prin fervența promotorului „castelologiei”, Adrian Andrei Rusu. Istoria orală a căpătat un statut științific și o metodologie datorită în primul rând cercetătorilor Doru Radosav[3] și Smaranda Vultur. Și exemplele ar putea continua.
Pornită de la o suită de articole apărute în presa culturală locală (revista „Steaua”), lucrarea în două volume a istoricului (printre alte ipostaze culturale) Ovidiu Pecican (el însuși membru al istoriografiei tinere) scoate în evidență nu doar activitatea în sine a nucleului dur (constituit în primul rând din: Simona și Toader Nicoară, Ovidiu Ghitta, Ioan Bolovan, Doru Radosav, Sorin Mitu, Adrian Andrei Rusu, Marius Diaconescu, Ovidiu Pecican, Lucian Năstasă-Kovacs) ci și concursul de împrejurări în care au avut loc ascensiunea capitalului social/intelectual și – mai ales când au provocat șocuri – extinderea vizibilității. Sunt de menționat aici actori și totodată factori importanți, cum ar fi Andrei Marga – mai ales când a deținut portofoliul Ministerului Educației, 1997-2000 – și Pompiliu Teodor – un maestru pentru generația tânără și un animator al noilor abordări științifice.
Pe lângă descrierea metamorfozei produselor culturale ale galeriei intelectuale ardelene (nelipsită de „dinozaurii” vechii istoriografii, precum și de autori controversați – Ioan-Aurel Pop), Ovidiu Pecican face și o analiză sociologică a grupului (relații verticale – maeștri și discipoli – și orizontale – relații de rudenie), precum și o inventariere (incluzând o privire evolutivă) a instituțiilor în care tinerii istorici și-au desfășurat activitățile.
Dacă este ceva ce poate nemulțumi un cititor grăbit este senzația de „iterativitate” creată prin colaționarea articolelor publicate anterior, care pe deasupra sunt și „datate” (e nevoie de un efort suplimentar pentru a stabili contextul și a lămuri unele referințe). Lăsând aceste amănunte de compoziție la o parte, demersul scriitorului Ovidiu Pecican de a întocmi un dosar monografic al unui centru istoriografic, care astăzi a devansat centrul tradițional bucureștean în multe privințe, merită laude, dar impune și nevoia unei continuări (istoriografia din Transilvania în anii 2002/2005-2013).
Peter Burke, din nou la București
Peter Burke (n. 1937), unul dintre cei mai (re)cunoscuți cercetători în domeniul istoriei culturale, va fi keynote speaker în cadrul conferinței internaționale cu tema Literature and Cultural Memory, găzduită de Colegiul „Noua Europă” între 22 și 24 noiembrie. Circulă vestea că Universitatea din București va profita de ocazie și îi va conferi titlul doctor honoris causa.
Câteva informații despre Peter Burke:
Emeritus Professor of Cultural History, Life Fellow of Emmanuel College, University of Cambridge. MA (Oxon and Cantab), Hon PhD (Lund), FBA, Member of the Academia Europaea, FRHistS
Educated by the Jesuits and at Oxford (St John’s and St Antony’s), Peter Burke taught in the School of European Studies, University of Sussex from 1962 to 1979 as Assistant Lecturer and Lecturer in History and as Reader in Intellectual History. He moved to Cambridge to become a Lecturer in History and subsequently Reader in and then Professor of Cultural History. In Emmanuel [College, Cambridge University – levantul.wordpress.com] he has served as Librarian and Archivist. He has published 23 books, including ‘The Italian Renaissance’ (1972), ‘Popular Culture in Early Modern Europe’ (1978), ‘The Fabrication of Louis XIV’ (1992), ‘The Art of Conversation’ (1993), ‘A Social History of Knowledge’ (2000), ‘Eyewitnessing’ (2000), ‘What is Cultural History?’ (2004) and ‘Languages and Communities in Early Modern Europe’ (2004) and has been translated into 28 languages. He is married to a Brazilian historian, Maria Lúcia García Pallares-Burke[1].
Lucrări traduse în limba română:
(1992) Istorie și teorie socială, București, Humanitas.
(2004) O istorie socială a cunoașterii, Iași, Institutul European.
(2005) Renașterea europeană. Centre și periferii, Iași, Polirom.
(2005) Mass-media. O istorie socială. De la Gutenberg la internet, Iași, Polirom. (în colaborare cu Asa Briggs).
De ce să vizitezi orașul Leipzig sau cinci lucruri pentru care acesta e unic în lume
Orașul vechi
Chiar dacă orașul are o atestare încă din secolul al XI-lea, ansamblul centrului istoric poartă amprenta schimbărilor urbanistice care au însoțit dezvoltarea economică a orașului începând din secolul al XVI-lea. Privilegiile și drepturile comerciale de nivel imperial acordate de împăratul Maximilian I de Habsburg în 1497/1507 au asigurat orașului statutul de nod comercial al Europei Centrale. Mărfurile de la târgurile din Lipsca / Leipzig au devenit foarte apreciate și în Moldova și Țara Românească, mai ales în secolul al XVIII-lea și în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Astăzi, aliniamentele de case cu 4-5 etaje ale burgerilor bogați de altă dată, galeriile, magazinele și piețele în care mărfurile orientului european se amestecau cu cele ale atelierelor occidentale arată splendoarea stilurilor arhitecturale și decorațiunilor care s-au succedat în pas cu profiturile. Ansamblul mărginit de ring-ul fostelor ziduri nu a scăpat (după ce o parte dintre clădiri au fost distruse în timpul bombardamentelor aliate din decembrie 1943) de unele penetrări cu structuri din beton armat RDG-ist, sau cu imobile cu fațade din sticlă (majoritatea – spre deosebire de cazurile românești – sunt însă armonios integrate în zonă).
.
Orașul lui Bach
Johann Sebastian Bach (1685-1750) a locuit în Leipzig timp de 27 de ani, între anii 1723 și 1750, fiind înmormântat în biserica Sf. Toma (Thomaskirche), unde a fost cantor. În acești ani, Bach a condus întreaga viață muzicală ecleziastică a orașului, de la învățământul muzical la evenimentele corale de la sărbători, pe lângă faptul că a fost un prodigios compozitor. Alături de Bach, în galeria marilor compozitori care au avut legături cu Leipzig intră și Richard Wagner (aici s-a născut și a studiat), Felix Mendelssohn-Bartholdy (dirijor al Filarmonicii și fondator al Conservatorului de Muzică, împreună cu Robert Schumann).
Universitatea
Recunoscută de papă în 1409, Universitatea din Leipzig a fost fondată de profesorii și studenții germanofoni care au părăsit Universitatea din Praga, pe fondul disputelor / conflictelor husite. Cronologic, este a doua Universitate germană, după Heidelberg. Epoca sa de aur a fost în secolul al XIX-lea, dar prestigiul l-a avut încă de la înființare. Leibniz, Goethe și Wagner (iar dintre români – Nicolae Iorga) au fost doar câțiva dintre cei mai celebri studenți. Până la deschiderea Bibliotecii Naționale Germane în 1912, Universitatea se putea lăuda cu una dintre cele mai bogate biblioteci ale lumii, aprovizionată de industria de carte vecină. Clădirile Universității – inclusiv capela mănăstirească în jurul căreia s-a dezvoltat – au fost demolate în timpul regimului comunist (1968), pentru a face loc unor clădiri moderne. Astăzi, în urma unei alte demolări, au fost ridicate corpuri noi, incluzând capela Universității.
Leagănul industriei și comerțului de carte
Orașul Leipzig devenise încă de la începutul epocii Gutenberg un centru al comerțului de carte. Prima tiparniță este atestată în anul 1481 (Marcus Brandis), iar în 1650 apare cel mai vechi cotidian cunoscut în istorie (Einkommende Zeitung), semne ale unei creșteri în producția de tipărituri. În secolul al XIX-lea, tehnologia industrială a invadat și producția de carte, iar Leipzig a devenit sediul primei burse de carte (1825) și al celor mai prestigioase edituri germane, dintre care Brockhaus și Reclam sunt încă nume cu rezonanță. În perioada comunistă, târgul internațional de carte din Leipzig a încercat să păstreze vie tradiția lipscană a comerțului de carte, însă meșteșugul legătoriei de carte, al hârtiei filigranate și arta grafică mai dăinuie doar prin anticariatele răsfirate pe străzile orașului vechi.
Scânteia „revoluției” anticomuniste din 1989
La biserica Sf. Nicolaie (Nikolaikirche) aveau loc lunea rugăciuni colective pentru pacea mondială. Nu știu dacă inițial aceste întâlniri spirituale sub un regim politic ateu (deși în cele din urmă comunismul e o religie în sine) foloseau drept pretext acest scop, sau dacă era o mișcare pacifistă autentică (eventual controlată politic). Cert e că în lunile anului 1989, mișcarea devenise treptat subversivă, nucleului de enoriași alăturându-li-se oameni nemulțumiți, protestând împreună – de pe 4 septembrie 1989 – în preajma bisericii Sf. Nicolaie. Demonstranții pașnici au cerut libertatea de a călători peste hotare și alegeri democratice libere. În cursul lunii octombrie s-au alăturat protestului zeci de mii de oameni, ajungându-se la mai mult de 300 000 la sfârșitul lunii. Împreună cu mii de protestatari din Berlin și Dresda, s-a creat o presiune politică ce a condus în cele din urmă la căderea (simbolică a) Zidului Berlinului și a regimului comunist al lui Erich Honecker. Din fericire pentru germani, protestele nu au sfârșit în băi de sânge (în mare parte datorită lipsei de ferocitate a autorităților represive și politice).
Vezi și documentarul:
Alina Pavelescu, despre două probleme de bază ale metodologiei cercetării istorice
Textul – un preambul al minirecenziei referitoare la cartea lui Larry Watts, With friends like these… - este un excelent memento pentru istoricii care uită sau se fac că uită regula de aur a cercetării primare:
Atunci când lucrează pe surse – de arhivă, de presă, mărturii biografice ale actorilor contemporani evenimentelor - un istoric are de evitat în primul rând două mari capcane.
Prima este capcana sursei însăşi. O sursă – fie ea şi de primă mână, ca de pildă documentul de arhivă – nu vorbeşte de la sine. Şi, mai ales, nu vorbeşte doar prin sine. De aceea, deontologia profesiei de istoric implică mai întâi interpretarea sursei ca atare (cine a produs-o, cum, de ce şi cui îi era destinată), iar apoi, interpretarea sursei în dublu context ( cel în care a fost produsă şi cel în care a fost regăsită). E ritualul obişnuit al istoricului la masa de lucru, unul cu atât mai important de respectat cu cât sursa provine din medii “complicate”, precum arhivele serviciilor secrete sau arhiva unui regim totalitar, în care e greu de spus unde se termină perdeaua de fum şi unde începe “adevărul istoric”.
Cea de-a doua capcană este mintea istoricului însuşi. Nu e doar greutatea de a ieşi din paradigma timpului în care scrii – sau a celui în care te-ai format – nici doar problema condiţionării individului de valorile/credinţele/locurile comune recunoscute în grupul social căruia îi aparţine. Mai e şi capcana “preconcepţiei”, una destul de răspândită şi de insidioasă. Nu puţine studii de istorie s-au scris în urma unei presupuse revelaţii sau plecând de la ideea că actorii înşişi ştiau ceea ce ştie deja istoricul, adică sfârşitul poveştii. Ce urmează după ce ai apucat pe acest drum poate fi o laborioasă, dar inutilă muncă de documentare. De ce inutilă? Pentru că istoricul prizonier al “revelaţiei” sale va căuta, selecta şi folosi doar acele surse care îi confirmă opinia dinainte formată, reuşind astfel să restituie o imagine a “adevărului” deja deformată prin ochii proprii.
Niciuna dintre cele două capcane nu este uşor de evitat. La drept vorbind, nu prea ai cum să le eviţi cu totul. Istoricul e şi el om, iar asta e o condiţie chiar imposibil de depăşit. Dar elementara deontologie şi exerciţiul obligatoriu de bună-credinţă pe care orice istoric ar trebui să-l facă este acela de a se strădui să-şi depăşească subiectivitatea, respectiv condiţionările personale. Iar în ce priveşte sursele, să procedeze cât mai metodic, ba chiar detectivistic, prin interogare critică şi contextualizare.
Surse:
(http://savonarolawho.wordpress.com/2011/04/03/istoria-ca-wikileaks-ratat-i/)
(http://savonarolawho.wordpress.com/2011/04/03/istoria-ca-wikileaks-ratat-ii/)
