Amintiri din tranziție. (3) Bunătățuri (partea 2)
Prin 1994-1995 apăruseră și reclamele la batoanele de ciocolată de la Mars, Inc.: Mars, Twix, Snickers, Bounty. Crema de caramel semitopită și dezvăluirea conținutului stratificat prin frângerea batoanelor erau niște imagini crude pentru publicul de-abia ieșit din comunism, confruntându-se cu inflația și cu un nivel de trai sub media europeană. Cu toate acestea, puteam măcar să visăm cu ochii deschiși. Și ne potoleam pofta cu produse autohtone, ieșite din întreprinderile proaspăt privatizate (Africana, Americana, apoi Poiana), sau cu tablete de ciocolată din Turcia, din acelea subțiri, care îți lăsau o mâzgă de surogat de cacao în cerul gurii. Dintre ciocolatele anilor ’90, cele de la Kandia (din Timișoara) încă păstrau savoarea care le-a făcut celebre în perioada comunistă. Sortimentele de Africana se diversificaseră cu timpul, și țin minte că făcusem o pasiune prin 1998 pentru tableta cu cocos, în timp ce Bounty era prohibit prin prețul ridicat. Totuși, am fost printre puținii care au avut șansa să savureze un Bounty sau un Mars, o dată pentru că soseau pachet via Germania, și încă o dată pentru că tanti Oara de la cabana Diham ne răsfăța când ajungeam pe-acolo. De fapt, la cabana Diham am mâncat pentru prima oară cremă Finetti din cutie mare și am băut Coca Cola de ne pișca acidul pe nas. Interesant cum, probabil din motive fiziologice și ținând de asemenea de modul de îmbuteliere, doar în anii copilăriei revenea acidul prin nas. Cred că gradul de efervescență era mai mare decât este azi, pentru că întotdeauna se revărsa spuma din sticlă când trăgeam repede o dușcă.
Paralel cu avalanșa de dulciuri a avut lor și asaltul sucurilor. Mania Coca Cola a fost dublată în cartierele de blocuri de mania sucurilor de dozator, mult mai ieftine. În condiții total insalubre, vreun precupeț sau vreun proprietar de sifonărie vindea la pahar (de sticlă sau de plastic – cu toate că erau de unică folosință, unii vânzători le cereau înapoi pentru refolosire). Prafuri de toate gusturile și culorile erau amestecate cu apă în binecunoscutul dozator TEC, iar sucul era atât de diluat încât gustul de-abia se simțea. Într-o ierarhie după calitatea lor, sucurile erau în ordine crescătoare 1) cele de dozator, 2) cele de la European Drinks (Frutti Fresh, American Cola), care făceau niște campanii spectaculoase cu premii (pentru care trebuiau adunate etichetele), 3) cele produse de Coca Cola Company și de Pepsi Co. (Pepsi, Mirinda, 7Up, etc.). În mediul rural mai ales, luaseră naștere mici întreprinderi care îmbuteliau un suc care circula sub denumirea generică de brifcor și care continua destinul socialistului Cico. La chioșcurile de cartier apăruseră și sucuri fără acid, dintre care succes avea Tropicana, care se bea cu paiul din niște cotii de carton piramidale, urmat de unele sortimente de la European Drinks (Trompi, etc.). Alte manii temporare au fost date de siropurile Frucade și de Pepsi la sticlă de un litru, returnabilă (pentru care să făcea o reclamă haioasă, cu un dialog al surzilor).
După ce în fabrica de dulciuri de la Brașov a fost pompat capital (și am impresia că sub aceeași firmă – Kraft Jacobs Suchard – se dezvoltase și la București o fabrică), ciocolata Poiana a monopolizat piața tabletelor de ciocolată (pe vremea când Heidi, Milka și Schogetten erau prea scumpe pentru bugetul majorității românilor, sau nu aveau distribuire largă), în timp ce batonul Smash – „pentru oameni(,) dintr-o bucată” – se dorea a fi varianta de succes românească a lui Snickers. Jeleurile erau cele cu gust de căpșuni – Babyfruct -, care dădeau o greață cumplită la exces. Copilărind în Brașov, am fost martor și la transformarea producției la fosta întreprindere de industrializare a laptelui Prodlacta. De aici erau distribuite noile înghețate pe băț. Prin 1994 mai existau câteva gherete unde se vindea înghețată vafă, foarte bună (respectând rețeta întrutotul) (în 1992, când mi-au fost extrase amigdalele, părinții mei mă linișteau că de-acum încolo voi putea mânca înghețată câtă voi dori – gândul îmi zbura exclusiv la vafă), dar prin 1995 știu că, dacă nu cumva ajungeam în Piața Sfatului la dozatorul de înghețată la cornet, ne fugeau ochii numai după înghețată pe băț, Tango (cu înveliș de ciocolată) și Pinnochio (cu formă specifică). La Năvodari, în 1995, făcusem cunoștință și cu produsele Napolact (Napoca, Panda) și cu o înghețată în formă de cocoș (cu părți de frișcă și părți cu gust de vișine), al cărei nume nu mi-l mai amintesc (să fi fost „Cucurigu”? :))). Și la înghețatele Delta pofteam, dar doar prin vitrina combinelor frigorifice.
Cine a fost la grădinița cu program prelungit își poate aduce aminte că după somnul de prânz luam gustarea, care – dacă nu erau grișulețul, tăițeii sau orezul cu lapte, de care nu mă atingeam – puteau fi ori o napolitană, ori o ciocolată de casă, ori o eugenie etc. Printre primele amintiri cu dulciuri de la grădiniță este o imagine cu mine strâmbându-mă la gustul de stafide și rom dintr-o ciocolată mică în genul „Puișor” (poate chiar asta era), prin 1990. Sărbătorilor de iarnă le erau rezervate portocalele și bananele, pe care le aducea Moșul la grădiniță sau prietenii – în vizite. Câteodată aveam norocul și de un kiwi, care era exotic și la figurat.
Până la urmă, dacă nu erau bani pentru mărfuri din comerț, exista întotdeauna dragostea mamei și cea a bunicilor pentru nepoții lor, dar și generozitatea naturii Transilvaniei. Prăjiturile de casă (arici, ișlere, arlechin, foi lika, háioș, chec etc.), compoturile, budincile, înghețatele de casă și porumbul fiert erau combinate cu fructele verzi din pomii de pe ulițe, lubenița și semințele crude de floarea-soarelui servite direct de pe „rondelă” (sau cum i-o spune). În vacanțele de la bunicii din partea mamei, dacă nu ne jucam, mâncam mere verzi, pere verzi, struguri verzi, corcodușe verzi, până ne căcam pe noi. Dar niciodată nu le mâncam coapte. Adevărul e că acreala lor ne mai răcorea după atâta alergătură prin căldură pe ulița săsească. Toamna ne înarmam cu bucăți de lemn cu care desfiguram un nuc bătrân, ale cărui crengi se aplecau deasupra zidului de casă săsească părăsită. Mâncam apoi satisfăcuți miez de nucă verde cu degețelele noastre înnegrite de la coaja lor.
Cromatismul memoriei copilăriei nu ar fi complet fără pigmentul dat de bombonelele multicolore. Înainte de Bonibon, erau niște bombonele mărunte-mărunte în cutii de tipul tic-tac, care aveau un gust dulce-aromat indescriptibil, dar memorabil. Pe la vreo pomenire a morților, copiii de la bloc (cu excepția mea, care eram un mofturos) lăsau pufarinele pentru cele două-trei bomboane decorative de pe coliva pe care o primeau cu un „bo’daproste” automat.
Când vine vorba despre bunătăți, internetul geme de astfel de amintiri. Impactul social și cultural uluitor pe care l-au avut dulciurile apărute după decembrie 1989 cred că se explică mai puțin prin relativa penurie anterioară (nevoile = cererea > oferta) și mai mult prin transformarea consumeristă (nevoile < cererea < = oferta) a societății postsocialiste, facilitată de așteptarea a tot ceea ce este/sună occidental în imaginarul unei mari porțiuni din populația României.
Amintiri din tranziție. (3) Bunătățuri (partea 1)
Orice copilărie a fost petrecută savurând, adulmecând sau doar salivând după bunătăți, de la dulciuri până la „sărături”. În oraș, tentația era de două ori mai puternică: pe lângă consumul ritualizat al bunătăților de casă (de sărbători, de zile de naștere, sau când avea mama chef, timp și bani), cu greu puteai rezista ofertei de pe piață. La începutul anilor ’90 chioșcurile au apărut ca ciupercile, vindeau aproximativ aceeași marfă (dulciuri ambalate aduse din Turcia, băutură de contrabandă etc.), dar erau plasate în locuri strategice, în fiecare intersecție, în fiecare cvartal de blocuri, în fiecare curte de școală. Afacerile mergeau strună, unse și cu niscaiva evaziune fiscală, mușterii cei mai fideli fiind copiii pofticioși și muncitorii bețivi.
În curtea școlii noastre de cartier exista un asemenea chioșc din tablă, la vitrina căruia vânzătoarea expunea produse de patiserie și o gamă săracă de dulciuri cu ambalaje lucioase. Eu preferam cornul cu vanilie și gumele „Turbo”. Ei, da, acestea din urmă au devenit deja un topos al copilăriei din anii ‘90. Guma „Turbo” a trecut prin două etape de-a lungul acestor 20 de ani. În primii zece ani (să spunem), ea era moale, aromată, și surprizele erau niște fotografii cu automobile pe hârtie chimică lucioasă, foarte rezistentă. Colecția de mașini era impresionantă, iar unii copii chiar și-au cheltuit micile lor averi doar pentru ține în mână un teanc de peste 100 de „surprize”. Pe urmă, noua gumă „Turbo” a devenit tare, își pierdea aroma în câteva minute, iar abțibildurile (mai mici, mai proaste calitativ și cu mai puține informații despre automobilele prezentate) au luat locul „surprizelor”. Eu am prins prima generație a gumei „Turbo”. Devenise atât de populară printre băieți, că odată, cumpărându-mi zece, vânzătoarea m-a întrebat cu un zâmbet complice dacă este ziua mea. Bucuria copilului din 1994, să-și cumpere cât mai multe gume! Apropo de asta, tot în clasa întâi, după ce am extras din buzunarul unui coleg de clasă o bancnotă de 5000 de lei (din aceea cu Avram Iancu), am „spart” 500 de lei pe 10 gume, din care pe cinci le-am băgat imediat în gură (acest guguloi fiind și cel care o va face pe mama suspicioasă), dar acestea erau gume cu „The Flintstones” (sau „The Simpsons” ? și unele și altele existau, fără îndoială), cubice și portocalii (spre deosebire de „Turbo”, care era paralelipipedică și albă, cu striații longitudinale). Judecând după culori, guma „Hubba-Bubba” (verde – cu aromă puternică de măr, sau roșie – cu aromă de vișine?) era un obiect de prestigiu, rezervată doar celor care aveau mai mulți bani de buzunar și care știau să facă baloane.
Revenind la „surprize”, trebuie spus că în cercul meu de copii acest termen era specific imaginilor pe hârtie, autocolantele de mai târziu, cu fotbaliști, mașini, vedete, denumindu-se „abțibilde/acțibilde”. Schimbul de „surprize” și compararea colecțiilor se făcea cu fervoare, iar calicul de azi putea deveni eroul de mâine datorită unui joc pe care îl preluasem (sau inventasem?) noi: se forma un teanc din „surprize” ale adversarilor, presat pe asfalt cu o piatră, iar cel căruia îi venea rândul se străduia să spulbere de la o oarecare distanță teancul cu un disc (era un soi de curling de asfalt cu mișcări de frisbee), iar dacă reușea, „surprizele” spulberate deveneau ale lui. „Surprizele” s-au uzat, s-au împrăștiat și s-au pierdut în cele din urmă, dar abțibildurile au rămas stăpâne pe vechea mobilă din dormitor. Chiar și azi, după 15 ani, mai am două abțibilduri „Saray” lipite în camera copilăriei: un avion U13 și un Alfa Romeo. Indiferent de destinație (din câte am văzut până acum pe la alții, caietele/agendele și mobila au rămas locurile preferate), abțibildurile trebuiau musai lipite. Iar oferta era pentru toate gusturile: păpuși Sindy/Cindy/Barbie etc. și vedete pentru fete, mașini, fotbaliști și actori din filmele de acțiune – pentru băieți.
Varietatea gumelor era amplă, dar per ansamblu am sesizat o deteriorare în privința calității. Ultimele gume pe care mi le cumpăram de dragul colecționării erau prin a șasea – a șaptea, când fotbaliștii erau la modă. Fiind încă la grădiniță am mestecat și lame, care erau relativ scumpe la noi (Orbit încă nu apăruse), aduse de rude din Germania (Wrigley’s) și din Franța (acestea aveau „surprize”). Mestecatul de gumă devenise așa de obișnuit, că părinții uneori își făceau griji cu privire la sănătatea digestiei noastre, a celor care înghițeam guma.
Când începeau să ne doară fălcile de la atâta mestecat degeaba, treceam pe bomboane, de la dropsuri „Silvana” sau „vărsate”, până la tot felul de acadele, dintre care „Chupa Chups” era cea mai râvnită (dar și cea mai scumpă). Jeleurile erau prohibite copiilor de muncitori, cu bani puțini de cheltuială (ce mare era bucuria când găseam pe jos monede de 100 de lei cu Mihai Viteazul!), eu având norocul mătușii care mă răsfăța cu „Haribo” din Germania (dar mă îndopam cu atât de multe, încât de fiecare dată vomitam). La ciocolată nu ne înghesuiam, țin minte însă că ne mulțumeam cu surogate cum ar fi glucoza și praful de cacao (pt. lapte). Pufarinele și pufuleții au fost întotdeauna soluția de criză, iar semințele nu au apărut în viața noastră serios decât în pubertate, când lăsam joaca pentru a sprijini gardul la discuții în fața blocului. Nu am fost niciodată un spărgător performant de semințe și aveam o oarecare prețiozitate citadină prin modul în care extrăgeam miezul și depuneam cojile în pungă sau buzunar (așa cum fac și azi).
Din momentul în care banii de buzunar au început să vină cu o oarecare logică și în funcție de modul în care mă comportam, am avut asigurată o porție dacă nu zilnică, măcar la două zile, de biscuiți sau de napolitane. Printre primele napolitane îmi aduc aminte că erau „Kukuruku” (probabil tot turcești), care aveau abțibild surpriză cu The Flintstones, parcă. La biscuiți nu am fost pretențios, am mâncat „RoStar” ca patriotul. De la biscuiții simpli (petit beure), am trecut la biscuiții cu cremă, apoi înapoi la biscuiții simpli, șprițați sau digestivi (de care încă îmi cumpăram în liceu de la un magazin de pâine). Sticksuri nu prea ronțăiam, decât la sărăcie.
Am spus că la ciocolată nu ne prea înghesuiam, dar de când scriu textul ăsta s-au mai destupat niște canale ale memoriei. Au fost trei produse care au avut succes în rândul copiilor generației mele: ciocolata cu cremă de banane sau de căpșuni „Kiss” (ala turca și asta), crema „Finetti” și ouăle „Kinder”. Cum să nu! Crema „Finetti” se vindea pe jumătate albă în forme mici, de câteva grame, și se mânca cu o linguriță de plastic atașată. Dintre dulciurile copilăriei, ouăle „Kinder” au continuat până azi să îi țină pe copii cu sufletul la gură când desfac capsula galbenă din interior (care chiar vrea să fie un „gălbenuș” ?). Pornind de la ideea de ou, într-una din clasele primare, „iepurașul” ne-a adus mie și surorii mele câte cinci ouă „Kinder”, iar bucuria a fost exagerată, dar în totală consonanță cu senzația pe care o produceau în România aceste dulciuri venite din vest. În acea perioadă de început am colecționat părți din seriile de figurine cu leii safari, cu Flintstones, cu ștrumfii etc. și cu care mi-am petrecut jucându-mă o sumedenie de zile văratice.
Memoria orașului în primul album „Brașov – orașul memorabil”
Proiectul cultural „Orașul memorabil” a luat ființă acum un an și ceva în Brașov, iar locuitorii orașului, dar și internauții, au putut vedea/cerceta/admira, fie în cadrul unor expoziții, fie pe site (care centralizează în continuare fotografii), sutele de ipostaze fotografice ale brasovenilor surprinse de-a lungul secolului XX și strânse la strigarea organizatorilor. După ce s-a format un volum suficient de interesant de materiale foto-documentare, arhitecții Miruna Stroe și Ovidiu Taloș au îngrijit albumul (primul dintr-o serie) lansat luna trecută. Colecția prezentată adună cele mai frumoase sau mai interesante imagini (cca 400 pe 140 de pagini), care dau viață istoriei orașului (un oraș destul de rece dacă îl judeci după arhitectură și după climat), mizându-se astfel pe puterea și frumusețea memoriei (dar și pe latura documentară a „memoriei” foto, care nu joacă feste). Răsfoind albumul, eu am avut aceeași senzație pe care o ai atunci când descoperi într-o lădiță din pod pozele bunicilor. Materialul e organizat geografico-tematic, așa că pe aceeași pagină ați putea vedea evoluția modei sau a peisajului urban o dată cu trecerea anilor. Felicitări persoanelor și instituțiilor din spatele proiectului și cred că nu sunt singurul care speră ca acest album să deschidă o serie în viitor.
Pont: Albumul se găsește la librăria Cărturești (Brașov) și costă 14,2 lei.
Amintiri din tranziție. (2) Caietele de amintiri
De prin clasa a IV-a sau a V-a a început nebunia caietelor de amintiri. Asta se întâmpla de prin 1997, dar probabil că fiecare generație trecuse prin faza aceasta succesiv. Mamei mele nu-i erau străine aceste caiete.
La început, caietele de amintiri chiar erau chiar niște simple caiete dictando, format mic (A5), care cu timpul și-au mărit numărul de pagini, și-au întărit coperțile și eventual și-au mărit formatul. Creșterea venea o dată cu lărgirea curiozității. Doream să știm totul despre ceilalți, sau măcar tot ce ni se părea nouă relevant. De asemenea, cum personalitățile și gusturile se puteau schimba de la o lună la alta, noi – puberii – reîncepeam alte și alte caiete.
Aș putea împărți caietele de amintiri în două categorii, după funcții. Prima categorie – caietele de amintiri propriu-zise – erau menite să strângă laolaltă un conglomerat de simboluri, mesaje și imagini ale unui grup care urma să treacă „dincolo”. Această trecere – cu riturile sale – putea fi ori începerea ciclului gimnazial, ori formarea de grupuri pentru intensiv-engleză, ori fireasca schimbare a personalităților și corpurilor noastre. Aceste caiete deveniseră veritabile albume sau ceea ce englezii numesc „scrapbooks”. Contribuția fiecăruia la caietul de amintiri al vreunui coleg era o îndeletnicire plăcută care combina desenul, colajul, transcrierea unor versuri. După un timp, au apărut anumite pattern-uri și țin minte că cele mai folosite erau personajele copiate din cărțile pentru copii (în special personaje Disney), ceruirea și arderea hârtiei, precum și transcrierea unor acrostihuri sau ale unor scurte versuri de genul „Așa cum bea căprioara apă dulce de izvor, așa îți doresc eu ție mult noroc în viitor”. Cu timpul, operațiunea devenise mai puțin diversificată de la un caiet la altul, și s-a instalat rutina, urmată de plictiseală. Apoi, caietele deveniseră niște ceasloave incomode și slinoase (ajunseserăm să folosim atâta ceară, încât nu numai că hârtia era pătată, dar o parte din ceara uscată cădea sau se lipea de paginile opuse ori de degete). Cea mai de efect cred că ni se părea arderea și afumarea hârtiei pe margini, transformându-ne toți în niște maeștri ai răvașelor.
A doua categorie este reprezentată de „oracole”. Cine a dat numele acesta a surprins exact funcția acestor chestionare cu zeci de întrebări. În capul fiecărei pagini trona întrebarea, urmând ca fiecare respondent să-și urmeze rubrica (numerotată). Cine a păstrat „oracolele” acestea ar putea face un studiu sociologic pertinent, cu toate că pe cât de directe erau întrebările, pe atât de șmecheri eram noi în privința răspunsurilor. Personal, și în cazul „oracolelor” am asistat la o evoluție cantitativă, de la caietele A5 dictando cu 48 de file, până la „oracolele” cu sute de întrebări gata tipărite, care se găseau în librării (în acelea care vindeau, pe lângă cărți, jucării, baterii, lustre, sprayuri, hârtie igienică etc.). O singură dată a trebuit să completez un „oracol” din acela tipărit și după primele o sută de întrebări te apuca exasperarea, în fața unor întrebări care căutau detaliul, în stilul: „Ce fruct îți place să mănânci când asculți muzică după ce ai fost pe afară cu prietenii tăi?”. Nu mai știu al cui era oracolul. Poate că venise de la altă clasă – curiozitatea bătea lung.
Întocmirea unui „oracol” nu ridica probleme. Întrebările erau scrise de mână, simplu, respondenții eventual schimbau nuanța pastei de pix, ca să fie identificate răspunsurile lor mai ușor. Pentru că lectura răspunsurilor precedente era adevărata funcție a „oracolului”. Să afli despre ceilalți, despre gusturile lor, pasiunile lor, crush-urile lor (că tot era în vogă melodia-cover a lui Aaron Carter, fratele mic și blondin al lui Nick de la BSB, – „Crush on you”). Într-un context în care comunicarea directă verbală (și afectivă) între fete și băieți ni se părea aproape imposibilă, informația scrisă (pe lângă bilețele și discuții în grupuri pe sexe) despre ceilalți era crucială. Din experiența mea de băiat, pot spune că luam toate răspunsurile fetelor la verificat și nu țin minte să fi făcut la fel cu răspunsurile băieților. Multiplele întrebări mai aveau un rol, și anume acela de a masca cea mai importantă întrebare a „oracolului”: „De cine îți place (/din clasă) ?”. Mă întreb, dacă ar fi lipsit această întrebare – cheie de boltă – (și cele conexe) din „oracol”, oare îl mai citeam cu atâta înfrigurare ? Acum îmi dau seama că, cu cât completai mai târziu un „oracol”, cu atât erai mai avantajat (o dată, pentru că știai totul despre ceilalți, și încă o dată, pentru că ceilalți nu apucaseră să te „citească”, cu alte cuvinte – să îți știe vulnerabilitățile). Totodată, prezumția de sinceritate s-a evaporat relativ repede (cu toate că eram destul de naivi să credem ce răspundeau ceilalți). Răspunsurile erau într-o covârșitoare majoritate cele dezirabile din punct de vedere social/cultural. Revenind la întrebarea magică („De cine îți place…?”), răspunsurile de aici nu creau răsturnări de situație, iar sinceritatea acestora rezida în menirea de a confirma ceva ce deja se știa într-o oarecare măsură (dacă vreți, eu le-aș numi declarații de loialitate). Pasiunile ascunse rămâneau ascunse în continuare, sau se iveau mult mai greu, nu doar printr-o simplă completare în „oracol”.
Dacă până în clasa a IV-a am fost cu toții un grup amorf și relativ omogen de colegi, niște gâgâlici cuminți și naivi, în gimnaziu fiecare a luat-o razna, iar grupul s-a atomizat, urmând ca apoi să se polarizeze, până prin clasa a VII-a, când relațiile între colegi au început să devină mai stabile și mai sincere. Odată cu cristalizarea grupului, în această ultimă fază, caietele de amintiri și oracolele nu își mai aveau rostul. Existau deja alte canale de comunicare. Despre acestea, altă dată…
Așchia nu sare departe de trunchi. O întâmplare cu Horia Creangă
Horia Creangă e mai puțin cunoscut prin opera sa arhitecturală decât prin faptul că a fost nepotul lui Ion Creangă. Pentru marele public, filiația a fost întotdeauna interesantă și a servit drept argument pentru a fi emise judecăți de valoare (vezi mai proaspătul caz Vladimir Tismăneanu). În privința arhitectului modernist Horia Creangă, cel care a proiectat în perioada interbelică imobile recunoscute de bucureșteni (ex. blocul Aro/cinema Patria de azi) și de brașoveni (hotelul Aro/Carpați/Aro Palace), ni s-a ivit un incident care confirmă vorba românească „așchia nu sare departe de trunchi”.
În mai 1907, la 26 de ani de la scrierea „Amintirilor din copilărie”, Ministerul Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor comunica Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice (condus pe atunci de Spiru Haret) un raport în care se făcea următoarea reclamație:
În ziua de 17 mai curent, elevii s-au adunat la Arenele Romane și, în loc de a face repetițiile de gimnastică în liniște, s-au dedat la adevărate devastări, au spart geamuri, au zgâriat clădirile și fântâna din parc pentru a-și săpa numele, au rupt bănci, în fine au făcut totul pentru a aduce pagube bunei întrețineri a parcului și a clădirilor.
Serbarea școlară anuală de gimnastică era programată pentru ziua de 21 mai în interiorul Arenelor Romane, inaugurate cu un an în urmă în cadrul Expoziției jubiliare din București, organizate cu prilejul împlinirii a 40 de ani de domnie a regelui Carol I (ansamblul arhitectural și peisagistic a rămas ulterior cu denumirea de Parcul Carol, fiind în perioada comunistă modificat prin construirea mausoleului „eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei, pentru socialism”).
Revenind, așadar, în timpul repetițiilor cu elevii de la liceele bucureștene, câțiva dintre aceștia au vandalizat noua construcție, rezultatul unei anchete inițiate de însuși ministrul Spiru Haret fiind următorul: mai mulți elevi (printre care unul de la Sf. Sava) furaseră becuri, bucăți de sârmă și lanțuri, un elev de la Șincai a spart niște dale de marmură, iar doi „au scos bucăți de ciment din lojile de sus și aruncau cu ele în elevii ce se aflau jos în arene”. Făptașii au fost sancționați cu exmatricularea pe 6 luni și chiar cu repetenția.
În grupul școlarilor vandali se afla și Horia Creangă, elev în clasa a II-a (echivalentul clasei a VI-a de azi) la liceul Cantemir, acuzat de furtul unor „lămpi electrice” (obiecte a căror prezență nu era firească în casele bucureștenilor de atunci) și pedepsit cu exmatricularea (bunicul său probabil că ar fi râs nostalgic la auzul faptei condamnate). Tatăl incriminatului (deci fiul lui Ion Creangă), căpitanul Constantin I. Creangă, a intervenit prompt direct la ministru, luând iritat apărarea odraslei sale: „Resping însă cu cea din urmă indignare învinuirea ce i se aduce copilului meu, de hoț și devastator sălbatec! (…) Soiul și firea lui, temperamentul lui artistic și creșterea pe care i-am dat-o îl pun la adăpostul oricărei învinuiri de asemenea natură”. Și pe vremea aceea (mai bine zis „și azi, ca pe vremea aceea”), un părinte cu un statut de luat în seamă în societate putea influența actele de educație. Răspunsul dat a fost pe măsură: dacă va plăti dauna, va fi reprimit imediat în școală.
Sursa: Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, dosar nr. 2038 / 1907.
Sacheverell Sitwell în trecere prin Brașov, 1937
Într-o după-amiază am pornit de la Sinaia la Bran, pentru a-i face o vizită reginei Maria. Drumul trecea prin Brașov, pe numele lui german Kronstadt, un oraș cu vreo șaizeci de mii de locuitori, despre care se spune că ar avea magazine mai bune ca Bucureștiul [?! - V.P.] și prin urmare e intens vizitat de cei care își petrec vara la Sinaia. E un oraș plăcut, dar o bună parte din identitatea sa a fost ștearsă de stăpânirea austriacă, ce a lăsat masive clădiri publice, ca acelea ce pot fi găsite pretutindeni în Imperiul Habsburgic. Ai putea să crezi că ești la Graz, sau Klagenfurt, ori la Linz. Cartierele ceva mai modeste și-au păstrat încă caracteristicile săsești sau românești. Cel mai important monument din Brașov este Biserica Neagră, ridicată de către sași în stilul gotic german, care a primit acest nume din cauza zidurilor afumate [în incendiul din 1689 - V.P.]. Interiorul său protestant e mai degrabă auster și neinteresant, deși posedă o colecție de covoare orientale sau turcești de bună calitate, cu modele despre care se spune că au fost create special pentru a fi vândute sașilor din Transilvania [colecția de covoare mai este expusă și astăzi - V.P.]. Cu excepția magazinelor și a Bisericii Negre, mai sunt puține locuri interesante în Brașov [!].
(Sir Sacheverell Sitwell, Călătorie în România, (trad. Maria Berza), București, Humanitas, 2011, p. 64-65)
Pentru o istorie recentă a românilor prin muzică
Americanii se laudă cu Woodstock-ul, retrospectiv, când participarea a 500 000 de cetățeni rebeli dintr-o populație de 200 de milioane însemna procentul de 0,25, cât ar da și în cazul participării a 60 000 de români nirvanizați la concertul lui Michael Jackson la București, în 1992. După o îndelungată perioadă de înregimentare a muzicii în rețeaua ideologico-totalitară compusă din politruci, compozitori și artiști mimând o seninătate tâmpă a „epocii de aur”, muzica a renăscut – întocmai ca celelalte arte – în focurile Revoluției, derutată dar cu energii acumulate în mizerie. Dezlănțuirea acestor energii muzicale nu numai că a coincis cu entuziasmul libertății, dar i-a fost și bun camarad expresiv tranziției. Când să apară arta cu mesaj dacă nu în vremuri de transformări sociale însoțite de redirecționări ale frustrărilor și valorilor ? Din punctul meu de vedere, muzica românească a fost un fidel barometru al stării nației în postcomunism. Și nu e vorba aici doar de grupurile rap răsărite dintre blocurile bucureștene sau de rockerii sarcastici de la Timpuri Noi sau Sarmalele Reci. Ci și de nașterea industriei muzicii pop/dance și parcurgerea unor etape în stil autohton către sincronizarea cu piața occidentală (indie, electro, rapcore) și/sau cu piața balcanică (manelele, dance). Astăzi, tematica muzicală s-a volatilizat în clișee transnaționale, iar critica locală e mai degrabă jucăușă decât încruntată (vezi Fără Zahăr). Evident, există „trupe de asalt”, dar este vorba de un protest fancy, cu iphone în buzunar și Heineken în mână, nu atât de simbiotic cu problemele societății ca acum 10-15 ani. Căștile pe urechi și să trecem la scris istoria! Valeriu Sterian, pentru tine!
„Românii în armata habsburgică”, între imperiu și națiune
Liviu Maior, Românii în armata habsburgică. Soldați și ofițeri uitați, București, Editura Enciclopedică, 2004.
Cu această lucrare, Liviu Maior și-a propus să lămurească problema relației identitare dintre românii din Transilvania, Banat, Crișana, Bucovina, și statul din care făceau parte aceștia – adică Imperiul Habsburgic / Austro-Ungar. Identitatea soldaților și a ofițerilor români din armata imperială putea ocupa două poziții aparent divergente: loialitatea față de Imperiu, adică față de împărat, respectiv loialitatea față de națiunea română. Spun aparent, deoarece nu întotdeauna naționalismul român a trecut granițele (fiind înțeles ca un tip de federalism), dar în cele din urmă, în situația în care Austro-Ungaria și România erau angajate în conflictul din Primul Război Mondial, a triumfat loialitatea față de națiunea extinsă (adică cea a tuturor românilor), una din dovezi fiind zecile de mii de dezertări ale românilor din armata austro-ungară.
Problema identității și a loialității militarilor români nu a fost studiată istoriografic, noi fiind totuși acomodați cu tema prin intermediul literaturii ficționale („Pădurea spânzuraților”, de Liviu Rebreanu, e unul dintre exemple). Liviu Maior discută cronologic chestiunea începând cu regimentele românești de graniță – Orlat și Năsăud, în prima fază – înființate în timpul Mariei Tereza (începând cu 1761), care au asigurat loialitatea dinastică a satelor din regiunile Sibiului, Năsăudului și Caransebeșului, funcționând până la 1851. Loialitatea românilor față de împărat nu este atât de unitară în timpul debandadei revoluționare din anii 1848-1849, militarii români continuând însă până în 1915/1916 (când intrarea României în război este motivată și de „eliberarea fraților români din Transilvania”) să își facă datoria de militari disciplinați și să își exprime loialitatea față de împăratul Franz Iosef pe câmpurile de luptă, cu speranța că acest gest va servi drept argument în favoarea românilor în disputele dintre Curtea imperială și elita politică maghiară. (și cu scopul împiedicării compromisului astro-ungar din 1867, militarii români devin mai zeloși în războiul dintre Imperiu și Prusia). Tradiția „patriotismului dinastic” al militarilor români a fost invocată cu orice prilej de elita politică și bisericească românească din Transilvania, în speranța îmbunătățirii situației românilor din regatul ungar, „bunul împărat” fiind văzut ca un arbitru drept.
Pentru mine, cartea aceasta a fost și manual, și lucrare de specialitate. Chiar dacă aportul documentelor inedite este mic, perspectiva și tonul autorului contribuie la îmbogățirea istoriografiei noi a Transilvaniei moderne.
Cine deținea cei mai rapizi cai din România până în 1918
Din 1875, când Jockey Club -ul românesc a fost înființat, reunind
Imaginea tipică a unui jockey pe calul de curse
protipendada masculină sub patronajul simbolic al principelui Carol I, și până în 1918, adică în vremea când moșierii conservatori se bucurau de suport electoral și de trecere la public, cursele anuale de galop au fost câștigate cu precădere de cai aflați în proprietatea acestor aristocrați. Dintre aceștia, Alexandru Marghiloman, fruntașul conservator căruia îi revenise responsabilitatea guvernării României în agitatul an 1918, a căpătat cel mai mare palmares, după cum se poate vedea mai jos (sunt trecuți anii în care a fost câștigat premiul la galop 2 000 – 2 400 m):
Alexandru Balș
1875
C. Blaremberg
1876, 1880, 1881-1888
N. Lahovary
1879
Alexandru Marghiloman
1881, 1889, 1891-1893, 1896-1897,
1899-1903, 1905, 1907-1908, 1910-1911,
1913, 1915-1916
M. Morescu
1890, 1898
N. Vlădoianu
1894
C. Negropontes
1904, 1906, 1909
Ch. Durnell
1914
Datele au fost culese din Alex. Doru Ionescu, Nidy Dumitrescu, Pe Hipodrom, București, Litera, 1971.
